Biosoft


Institutul de tehnologii bioinformationale

Ramtha -Cartea Alba

Această carte este formată dintr-o serie de comunicări
de la entitatea RAMTHA
prin  mediumul american J.K.Knight

INTRODUCERE
MÂNTUIREA OMULUI NU POATE FI ALTCEVA DECÂT DESCOPERIREA
ESENŢEI SALE DIVINE. ACEASTĂ DESCOPERIRE ESTE ÎN VOI GERMINÂND CHIAR.
Eu sunt Ramtha, o entitate suverană, care a trăit acum foarte multă vreme în urmă,
pe acest plan, purtând numele de Terra. La sfârşitul acestei existenţe eu nu am murit de fel,
am cunoscut ascensiunea căci am învăţat să supun puterea gândului şi să-mi trimit corpul
într-o dimensiune cu viaţă invizibilă. De asemenea, am realizat o existenţă de libertate
nelimitată, de forţă de viaţă nelimitată. Alţii au făcut ascensiunea lor de la (pământ) Terra,
care au trăit după mine.
In prezent fac parte dintr-o frăţie invizibilă care iubeşte omenirea şi o iubeşte mult.
Noi suntem fraţii voştri care vă auzim rugăciunile şi meditaţiile voastre şi care vă observăm
mişcările. Ca şi voi, noi am trăit sub formă omenească făcând experienţa disperării, a
suferinţei şi a bucuriei. Totusi, învăţând să stăpânim şi să depăşim experienţa omenească pe
acest plan, noi am realizat o stare de existenţă superioară.
In sfârşit, eu am venit să vă învăţ că voi toţi sunteţi foarte importanţi şi preţioşi,
deoarece viaţa care curge în voi şi gândirea acordată fiecăruia dintre voi – aşa cum o
întrebuinţaţi – este inteligenţa şi forţa vitală pe care voi o numiţi Dumnezeu. Această esenţă
ne leagă pe toţi, nu numai de cei ce trăiesc în acest plan, dar şi de cei ce trăiesc în imensele
universuri pe care ochii voştri nu ştiu încă să le deosebească.
In sfârşit, sunt aici ca să vă reamintesc moştenirea voastră, uitată de voi de multă
vreme, de foarte multă vreme. Am venit să vă înalţ până la o perspectivă ridicată de unde să
puteţi deduce şi înţelege că voi sunteţi de fapt nişte entităţi divine şi nemuritoare care
dintotdeauna aţi fost iubite şi hrănite de către esenţa numită Dumnezeu. Si mai sunt aici ca să
vă ajut să înţelegeţi că numai voi aţi creat toate realităţile vieţii voastre prin sublima voastră
inteligenţă şi că este aceeaşi forţă care vă permite să alegeţi pentru crearea şi experienţa din
toată realitatea pe care doriţi să o creaţi şi cunoaşte.
Nenumarate entităţi au venit de-a lungul istoriei voastre şi noi toţi am încercat pe
nenumărate şi diferite căi să vă reamintim măreţia voastră, puterea voastră şi nemurirea. Noi
am fost regi cuceritori, sclavi, eroi, Christi, crucificaţi, profesori, ghizi, prieteni, filozofi – orice
stare susceptibilă de a crea conştiinţă. În anumite momente noi am intervenit în treburile
voastre ca să vă împiedicăm să vă distrugeţi şi sp permitem vieţii aici de a continua să ofere
suportul necesar experienţelor voastre şi evoluţiei voastre spre fericire. Dar voi aţi persecutat
pe cei veniţi să vă ajute sau i-aţi transformat în statui, voi aţi deformat şi schimbat cuvintele
lor de aşa manieră ca ele să coincidă cu destinele personale. În loc să aplice învăţăturile lor,
numeroşi dintre voi aţi sfârşit prin a adora pe cei ce vă învăţau.
Pentru a evita de a fi adorat, am ales să nu vin în invelişul meu material, aşa că mam
adresat vouă prin intermediul unei entităţi care a fost fiica mea iubită în timpul cât am trăit
aici, pe acest plan. Fiica mea care a consimţit cu amabilitate să-i folosesc propriul ei înveliş şi
care s-ar putea numi un canal pur având în vedere că sunt esenţă. În momentele în care vă
vorbesc, ea nu este în corpul său, sufletul şi spiritul au părăsit-o cu desăvârşire.
Eu am adus cu mine vântul schimbării. Eu însumi şi cei din jurul meu pregătim
umanitatea pentru un extraordinar eveniment, de altfel deja schiţat. Noi vom face unirea
dintre popoarele din acest plan şi pentru aceasta vom acorda omului posibilitatea de a fi
martor a unor lucrări sublime, strălucitoare, care vor produce în el o descriere care va permite
conştiinţei şi dragostei să se răspândească.

Pentru care motiv se fac toate acestea? Din dragoste, căci voi sunteţi iubiţi cu o
iubire superioară aceleia pe care o puteţi concepe şi pentru că a venit timpul să se conducă
într-un mod cu adevărat inteligent şi nu în modul cum a fost până acum, ca un flagel care l-a
cufundat în obscuritate timp de secole, luându-i libertatea, împărţind popoarele, provocând
ură între amante şi rpzboaie, între naţiuni. Timpul a venit pentru ca toate acestea să ia sfârşit.
Timpul pentru ca omul să-şi dea seama că este divin, nemuritor şi să înceteze să se târască
pentru a-şi asigura supravieţuirea pe acest plan.
Va veni ziua, şi este aproape, când cunoaşterea va fi abundent răspândită pe acest
plan de către uluitoare entităţi, de fapt fraţii voştrii mult iubiţi. Atunci ştiinţele vor prospera, ele
se vor dezvolta ca niciodată până acum. Această epocă se va numi “Epoca lui Dumnezeu” şi
se va naşte în parte în virtutea unei noţiuni diferite de timp.
In anii următori boala, suferinţa, ura şi războiul vor dispare. Corpul omenesc nu va
mai îmbătrâni şi nici nu va muri, viaţa pe acest plan va fi neîntreruptă. Acestea toate se vor
manifesta în viaţa fiecăruia, graţie inteligenţei mărite şi dragostei mult mai profundă.
Nu este mântuire în om decât în descoperirea esenţei divine din el. Această
descoperire există în voi germinând (chiar de pe acum). În timp ce voi vă veţi descoperi
meritele voastre, valoarea voastră şi nemurirea vieţii voastre, conştiinţa gândului nelimitat, a
libertăţii nelimitate se va amplifica încetul cu încetul. Atunci, gândurile şi descoperirile voastre
vor înălţa şi mări conştiinţa peste tot în jurul vostru. Trăind aceste lucruri pe care le-aţi înţeles
pentru binele şi întregul vostru beneficiu, veţi oferi şi altora posibilitatea a fi martorii, prin voi,
unui proces superior de gândire, de o inteligenţă – înţelegere-superioară, a unei existenţe mai
fericite şi mai plină de înţelepciune.
Epoca prezentă este cea mai extraordinară din toată istoria voastră. Cu toate că
este presărată cu dificultăţi şi sfidări, aţi înţeles să trăiţi din pricina împlinirii pe care o oferă.
De multă vreme a fost făcută promisiune oamenilor că-l vor vedea pe Dumnezeu în viaţă. În
timp ce vieţile s-au succedat, n-aţi reuşit să-l descoperiţi. În prezent, în schimb, cei mai mulţi
dintre voi îl vor vedea cu adevărat. O minunată împărăţie se va ivi, civilizaţii vor apare, a căror
existenţă nici n-aţi putut să o banuiţi. Dragostea, pacea, bucuria de a trăi, vor onora cu
prezenţa lor acest pământ binecuvântat, nestemata universului vostru şi locuinţa lui
Dumnezeu.
Luaţi aminte la ceea ce vi se va spune. Permiteţi acestor cuvinte să pătrundă în voi.
Făcând-o din gând în gand, din sentiment în sentiment, din clipă în clipă, veţi înţelege din nou
material, puterea şi slava voastră.
CAPITOUL 1
EU SUNT RAMTHA. EU SUNT RAM CUCERITORUL, RAM DUMNEZEUL.
AM FOST UN BARBAR ŞI AM DEVENIT DUMNEZEU. AM DEVENIT GRAŢIE UNUI
MIJLOC ÎN ACELAŞI TIMP FOARTE SIMPLU ŞI FOARTE PROFUND. CEEA CE VĂ
ÎNVĂŢ, ESTE EXACT CEEA CE AM ÎNVĂŢAT.
Eu sunt Ramtha, “Le Ram”,în limba foarte veche a timpului meu, aceasta înseamnă
Dumnezeu. Eu sunt prea celebrul Ram al poporului hindus, primul om născut din matricea de
femeie şi din mijloc de om, care a făcut ascensiunea de la acest nivel. Această artă n-am
învăţat-o de la vreo fiinţă omenească ci prin mine însumi, înţelegând Dumnezeul viu în toate
lucrurile. Mai înainte am fost omul care ura şi dispreţuia, care ucidea şi cucerea ca să
domnească.
Eu am fost primul cuceritor pe care acest plan l-a cunoscut. Am întreprins un foarte
lung drum, un drum care a durat în total 63 de ani, şi prin care am cucerit trei sferturi din
lumea cunoscută pe atunci. Totuşi, cea mai mare cucerire a mea a fost propria mea cucerire.
3
Ramtha – Cartea Alba
Am învăţat să mă iubesc şi să îmbrăţisez totalitatea vieţii, după care m-am ridicat cu vântul
pentru eternitatea timpurilor.
Ascensiunea mea a avut loc în prezenţa poporului meu, la nord-estul muntelui
numit Indus. Poporul era compus din Lemurieni, din poporul Ioniei şi din triburi fugite din
Atalia, ţara pe care voi o numiti Atlantida. Sunt descendenţii poporului meu cei care în zilele
voastre formează populaţia Indiei, Tibetului, Nepalului şi a Mongoliei de Nord.
Nu am trăit decât o singură viaţă pe acest plan, sunt de atunci 350 000 de ani,
după felul vostru de a percepe timpul. M-am născut în ignoranţă şi disperarea extremă a unui
popor nenorocit, pelerinii veniţi din ţările Lemuriei şi care trăiau în cartierele mărginaşe ale
Onai-ului, oraşul portuar, cel mai important al Atlantidei, în sfera sa meridională. Aceasta se
petrecea în perioada numita “cei ultimii o sută de ani”. Acest pământ după aceea s-a desprins
şi valurile l-au înghiţit.
Civilizaţia Atlantidei era condusă prin intelect. În Atlantida trăiau oameni extrem de
dotaţi pentru ştiinţe. Stiinţele lor, de altfel, întreceau pe cele ale lumii moderne, căci Atlanţii
înţeleseseră principiul luminii şi îl puneau în aplicare. Ei ştiau să transforme lumina în energie
pură. Ei posedau chiar şi vase acţionate prin lumină (ştiinţă care le-a fost dezvăluită de
entităţi ce locuiesc în alte sisteme solare cu care aveau legături). Foarte rudimentare aceste
vase, evoluau bine în aer. Cum Atlanţii erau pasionaţi de tehnologie, adoraţia lor mergea spre
intelect. Astfel, într-un fel intelectul era religia lor.
Lemurienii erau foarte diferiţi. Ei nu aveau tehnologia avansată a atlanţilor, ei
posedau doar o mare înţelegere a lucrurilor spirituale. Măreţia strămoşilor mei stătea în
înţelegerea valorilor invizibile. Ei adorau şi visau la ceea ce era dincolo de Lună şi de stele. Ei
iubeau o esenţa, o putere pe care au denumit-o Dumnezeu necunoscut. Şi cum Lemurieii nu
adorau decât pe acest Dumnezeu, Atlanţii îi dispreţuiau aşa cum dispreţuiau tot ce era
“progresist”.
In zilele lui Ram, când eram un mic băieţel, viaţa era dură şi excesiv de aspră. În
acest moment anume Atlanţii pierduseră tehnologia lor, centrele din nord fiind distruse.
Călătoriile în spaţiu au străpuns stratul ceţos care înconjura planeta voastră, asemănător
aceluia care înconjoară acum planeta Venus. Stratosfera distrusă, averse de apă cădeau pe
pământ, unde s-a resimţit o răcire a atmosferei. Aproape toată Lemuria şi întreaga suprafaţă
din nordul Atlantidei a fost acoperită de ape. Locuitorii din nord şi poporul Lemurian s-au
refugiat atunci în sudul Atlantidei.
După distrugerea tehnologiei din nord, viaţa a devenit treptat primitivă în sud. În cei
100 de ani care au precedat scufundarea Atlantidei, regiunea meridională a cunoscut
decăderea şi în curând s-a regăsit în mâna unor tirani care au ţinut poporul în plasa unor legi
draconice. Sub înfiorătoarea stăpânire a acestor tirani, Lemurienii erau priviţi ca bălegarul
Pământului, mai puţin decât câinii vagabonzi.
Imaginaţi-vă un moment că, sunteţi scuipaţi, că se urinează pe voi şi nu aveţi decât
lacrimile pentru a vă spăla. Imaginaţi-vă că şi câinii vagabonzi au hrană mai bună decât a
voastră, care mâncaţi orice pentru a vă potoli durerile din burţile voastre.
Pe străzile Onai-ului frecvent se puteau vedea copii brutalizaţi şi femei bătute şi
violate. Adesea se observau Atlanţi trecând pe lângî un Lemurian pe stradî, un Lemurian
înfometat, ducându-şi batista la nas (îmbibate cu apă de trandafir sau iasomie), căci noi eram
pentru ei infame creaturi rău mirositoare. Noi eram mai puţin decât nimic, deşeuri fără suflet şi
inteligenţă deoarece nu cunoşteam ştiinţific gazul şi lumina. Pentru faptul că noi nu eram
înclinaţi către intelectualitate, ca să zicem aşa, am fost reduşi la starea de sclavie, numai buni
să lucrăm pământul.
4
Ramtha – Cartea Alba
Iată deci, ceea ce avea loc în anii în care m-am născut pe acest plan. Iată ce era
pe vremea mea. În ce fel de vise eram eu prins? Cel în care venea omul intelectual, arogant
şi prost.
Nu o condamn pe mama că m-am născut din tată necunoscut. Nu îl condamn pe
fratele meu pentru că nu era din acelaşi tată cu mine. Tot aşa n-o condamn pe mama că eram
de o totală sărăcie. Eram încă mic copilandru când am văzut-o pe mama scoasă în stradă şi
batjocorită. După cele întâmplate am văzut cum mamei i se mărea burta şi astfel am ştiut cine
este tatăl. Am văzut-o pe mama plângând că a trebuit să mai apară un copil nefericit, care să
sufere ca noi în acest “pământ al făgăduinţei”!
Mama era foarte slabă. A trebuit să am grijă de ea. Plecam după hrană pe străzi,
după câinii vagabonzi sau animale salbatice, mergeam noaptea târziu să fur grâu de la cei ce
posedau. E drept că eram foarte iute de picior. O hrăneam pe mama, astfel a putut să
alăpteze pe mica mea surioară. Nu o condamn pe mica mea surioară de moartea mamei
mele mult iubite, căreia i-a supt şi ultima picătură de vlagă. Imediat după aceasta, sora mea a
avut diaree; neputând să mai păstreze hrana în ea, viaţa s-a scurs din ea.
M-am dus să adun câteva scânduri şi deasupra am aşezat-o pe mama şi pe micuţa
mea soră. Apoi am plecat cu multă precauţie noaptea în căutarea focului. Am spus o
rugăciune pentru mama şi sora mea, amândouă dragi inimii mele. după care am dat foc
degrabă scândurilor. Am vrut ca miasma să nu-i incomodeze pe Atlanţi, căci dacă ar fi simţito,
ar fi aruncat corpul degrabă şi hienele s-ar fi năpustit şi l-ar fi sfârtecat.
In timp ce priveam cum dispăreau mama şi sora mea, ura mea pentru Atlanţi se
îngroşa în mine până la a deveni un puternic venin de viperă – şi nu eram decât un copil. In
timp ce fumul încărcat cu miros de carne arsă se răspândea prin toată valea, am început să
mă gândesc la Dumnezeul Necunoscut al poporului meu. Nu reuşeam să înţeleg nedreptatea
acestui Dumnezeu şi nici de ce a autorizat crearea acelor monştrii ce urau atât de mult
poporul meu. Ce-au făcut mama şi sora mea ca să merite un sfârşit atât de josnic (nefericit),
cum a fost al lor ?
Nu-l dezaprobam pe Dumnezeul Necunoscut pentru lipsa Lui de dragoste pentru
mine. Nici de lipsa Lui de dragoste pentru poporul meu. Nu-l dezaprobam pentru nimic – îl
uram ! Nu mai aveam pe nimeni, căci fratele meu a fost ridicat de un satrap şi dus în stare de
sclavie în aceea ţară care mai târziu a primit numele de Persia. S-a abuzat de persoana lui
pentru plăcerea satrapului, pentru ceea ce se chema satisfacerea şalelor.
Eram pe atunci un băiat de 14 ani, slăbit, având în el o mare amărăciune. De
aceea, am hotărât să dau bătălia cu Dumnezeul Necunoscut al strămoşilor mei – era singurul
motiv pentru care mi se părea demn de a muri. Eram hotărât să mor cu condiţia să o fac cu
demnitate; ori în ochii mei moartea primită din mâna omului nu putea fi decât dezonorantă.
Am observat un munte înalt, un loc misterios care se contura exact deasupra
orizontului, în depărtare. Mi-am zis că dacă există Dumnezeu, acela nu poate locui decât
acolo, adică deasupra noastră, asemenea celor ce guvernau poporul nostru. Dacă m-aş fi
urcat pe acest munte, mi-am zis eu, aş putea să-l întâlnesc pe Dumnezeul Necunoscut şi să-i
declar ura ce mi-o inspira nedreptatea Sa.
Am părăsit cocioaba mea şi mergeam zile întregi devorând lăcuste, furnici,
rădăcini. La poalele muntelui am început să mă caţăr. După aceea urcam şi urcam, până la
norii, care în acel moment ascundeau ochilor mei vârfurile lor albe, în sfârşit voi da bătălia cu
Dumnezeul Necunoscut. Strigam către El. Sunt un om! De ce n-aş avea şi eu demnitate? Si iam
cerut să-şi arate faţa, dar el mă nesocoti. Eu am căzut în fund şi mi-am dat drumul
lacrimilor. Am plâns până ce întinderea albă din jurul meu îngheţa din pricina lacrimilor. Când
am ridicat ochii, o femeie era în faţa mea, minunat de frumoasă, ţinea în mână o sabie
5
Ramtha – Cartea Alba
imensă. Ea îmi vorbi, spunând: “Ram, Ram tu care ţi-ai pierdut curajul, rugăciunile tale au fost
ascultate. I-a această sabie şi fă propria ta cucerire!” O secundă după aceea, ea a dispărut.
Să mă cuceresc eu însămi ? îmi era imposibil să întorc lama spre mine ca să-mi tai
capul; braţele mele prea scurte nu erau nici cât teaca sabiei. Dar această sabie impunătoare
mă onora. Deja nu mai tremuram, ba chiar dimpotrivă, mă încălzisem. Si când ochii mei
priviră din nou locul unde căzuseră lacrimile mele, o floare creştea, o floare cu un parfum
suav şi cu o culoare atât de delicată încât am înţeles că însemna speranţă.
Cobor din munte ţinând în mână sabia enormă. În analele poporului hindus această
zi este descrisă ca teribila zi a lui Ram. Un copil s-a urcat pe munte, un om s-a coborat.
Trupul meu nu mai era nici slab, nici delicat, am devenit un Ram adevărat în deplină
semnificaţie a acestui cuvânt. Eram un foarte tânăr bărbat cu o strălucire înspăimântătoare în
privire şi cu o sabie mai mare ca el. Uneori îmi pare că aş fi avut înţelegerea înceată în
această existenţă, căci niciodată n-am înţeles cu adevărat ce făcea sabia uşoară atât încât să
o pot duce, ea fiind atât de imensă încât nouă mâini împreună n-o puteau ţine în gardă.
Din munte m-am întors la Onai. Pe câmp, în jurul oraşului, o femeie ridică capul.
Puse mâna ştreasină la ochi şi mă privea, în timp ce mă apropiam. Curând toţi şi-au întrerupt
lucrul. Căruţele se opriră. Măgarii zbierau. Poporul se puse să fugă în direcţia mea, şi
atitudinea mea i-a convins căci unul câte unul îşi adunau uneltele amărâte şi m-au urmat
până în oraş. Când am cerut Atlanţilor să-şi deschidă grânarele poporului înfometat, ei mă
scuipară în ochi. Noi am deschis grânarele şi apoi dădurăm foc la Onai. Onai arse până la
temelii. Nici un singur moment nu m-am întrebat dacă aş fi în stare să-i răpun pe Atlanţi. Puţin
îmi păsa dacă voi fi viu sau mort căci nu mai aveam nici un motiv să trăiesc.
Dar, în ciuda masacrului şi a incendiului, a rămas în străfundul meu o rană adâncă.
Ura mea nu se potolise. Am părăsit oraşul mergând spre munte, gândind să mă ascund, dar
poporul mă urma. Totuşi, blestemam pe toţi, le aruncam pietre şi pe deasupra şi scuipam.
“Ram, Ram”, cântau ei, purtând pe umeri ustensilele lor de câmp şi baloturi pline cu
grâu şi conducând în faţa lor turme de oi şi capre. Le strigam să mă lase în pace, să se
întoarcă la ei; degeaba şi totuşi mă urmau căci ei nu mai aveau în ce locui.
Cum ei insistau să mă urmeze oriunde m-aş fi dus, am adunat toate aceste
creature “fără suflet” de diferite denumiri. Au devenit armata mea, poporul meu. această era
momentul în care s-a constituit marea armată a lui Ram. La început ea număra aproape
10.000 de oameni. Din acea zi m-am simţit îndemnat să dobor tirania şi să mă fac bine
respectat. Si după toate asediile, toate bătăliile purtate, numeroase ţări biruite, mulţimi
eliberate, armata mea puţin câte puţin creştea şi devenit celebra, apoi a devenit legenda lui
Ram şi armata sa.
Următorii 10 ani care au urmat, am rămas o entitate sub influenţa constrângerii, un
barbar dispreţuind tirania oamenilor, uram specia umană şi nu speram decât un singur lucru:
a muri. Spre deosebire de un mare număr din oamenii mei, mie nu-mi era deloc frică de
moarte – dorinţa mea era numai de a muri onorabil. De asemenea, eu nu cunoşteam frica; nu
cunoşteam decât ura.
Pentru a susţine un atac de unul singur, fără să ai pe nimeni nici la stânga – nici la
dreapta, trebuie să fii nebun. Cel care riscă aşa ceva este plin de un puternic sentiment pe
nume ura. Pentru duşmanii mei, eram desigur un frumos spectacol de nimicire (măcar dacă
ar dori să-mi facă onoarea) şi ca să primesc moartea am ales cei mai viteji opozanţi. Dar
vedeţi voi, lipsa fricii întăreşte voinţa de a cuceri. Astfel, am devenit un mare cuceritor.
Inainte de mine, nu au existat cuceritori, numai tirani.
Eu am creat războiul. Din toţi cuceritorii pe care i-a avut acest pământ (plan), eu am
fost primul. Inaintea mea nu s-a format încă niciodată vreun grup de răzvrătiţi ca să lupte
împotriva aroganţei Atlanţilor; nici unul. în furia mea şi în duşmănia mea care mă animau, am
6
Ramtha – Cartea Alba
devenit ceea ce voi aţi numi o valoroasă entitate. Stiţi voi ce este un erou ? Ei bine, eu eram
într-adevăr. Eroul prezervă viaţa, el pune capăt relelor vieţii, cu toate că actionând în acest
fel, el creează fără să-şi dea seama un alt rău. Dorinţa mea era de a combate tirania sub
toate aspectele ei şi am făcut-o realmente, dar pentru a deveni exact ceea ce dispreţuiam.
Eram o entitate ignorantă, un barbar, un imbecil. Si în marşul meu, timp de 10 ani
am făcut razboi unor nevinovaţi şi mi-am croit drum printre multe ţări cu lovituri de sabie şi
incendiu – până în ziua în care am fost străpuns la rândul meu de o sabie foarte vitează.
Sângeram din abundenţă. La un moment dat, când priveam cum viaţa se scurgea din mine
pe un teren de marmură albă ca zăpada, aparent fără defect, am văzut cum fluviul roşu a
găsit o fisură prin care se scurgea. In timp ce eram aici pe marmura rece, privind cum
sângele îmi gâlgâia din trup, se făcu auzită o voce şi această voce mi se adresa mie,
spunând “în picioare!”. Ea spuse: “în picioare!”.
Atunci, am ridicat cu greutate capul, am întins mânile înaintea mea; apoi mi-am
adunat genunchii sub mine. Am ridicat fruntea, mi-am redresat şi reechilibrat capul pe umeri.
după aceea am pus piciorul stâng întărindu-l pe podea. Si, în sfârşit, adunându-mi toate
forţele am pus mâna stângă pe genunchiul stâng şi mâna dreaptă în rană şi dintr-o mişcare
bruscă m-am ridicat. Aici în picioare, sângele curgându-mi din gură, am văzut atacatorii
rupând-o la fugă. Văzându-mă pe picioare au dobândit convingerea că sunt nemuritor.
Soldaţii au asaltat oraşul şi au pus foc. Oraşul a fost distrus până la temelie. Eu n-am putut
uita aceea voce care mi-a ordonat să mă scol şi m-a împiedicat de a muri. În anii care au
urmat, m-am ocupat ca să-i găsesc chipul.
Oamenii mei m-au încredinţat femeilor care ne însoţeau, care m-au îngrijit. A fost la
drept vorbind o experienţă foarte umilitoare, căci eram forţat să le ascult şi să mă las
dezbrăcat în faţa lor. Nu puteam să-mi fac nevoile singur. Printre altele, trebuia să suport
cataplasme rău mirositoare care constau din grăsime de vulture, aplicate pe piept. (grăsimea
de vulture, îmi spuneam eu, nu serveşte la vindecare ci la menţinere în viaţă; atât de cumplită
era aceea miasmă că numai simplul fapt că o respiram păstra în mine un pic de viaţă).
In timpul acestei convalescenţe, mândria şi ura mea au trebuit să cedeze din plin
din pricina exigenţelor supravieţuirii. In timp ce-mi reveneam din cumplita rană, orice activitate
îmi era interzisă; aşa că am început prin a contempla lumea înconjurătoare. Într-o zi, am
observat, aşadar, o bătrână femeie pe punctul de a părăsi acest plan, o vedeam cum se
agăţa cu toate puterile de o pânză. Alungită la lumina Soarelui de amiază, o străbateau
frisoane; am văzut gura deschizându-i-se şi faţa luând o expresie consternată, ochii i-au
devenit sticloşi şi indiferenţi la lumină. Nimic nu mişca, în afara brizei şi a părului de pe
bătrânul ei cap.
Am început să mă gândesc la acestă femeie şi la fiul ei care a pierit şi mă gândeam
la marea lor inteligenţă. Apoi atenţia mea s-a îndreptat către Soare, care nu piere niciodată.
Este acelaşi Soare pe care bătrâna l-a văzut prin crăpăturile acoperişului când s-a născut. Si
tot pe el l-a observat în momentul morţii. Am privit soarele. Si, vedeţi voi, el nu face caz de
această moarte. Si am mai privit Soarele când femeia a fost băgată în pământ, sub un plop
înalt lângă râu.
In ziua aceea, când el se culca, l-am blestemat. El părea aşezat pe mantia munţilor,
asemenea unei imense bijuterii arzătoare cu ochii stacojii. Am parcurs din privirea înălţimile
violacee şi valea deja învelită în ceaţă şi iată cum ţepii de lumină aureau toate cele dând
iluzia frumuseţii. Am văzut norii mişcându-se şi luând tonuri stacojii, roşu aprins şi roz.
Soarele încet-încet s-a retras dispărând în spatele muntţlor şi aceştia se ridicau
ameninţători deasupra orizontului, ca nişte dinţi gata să muşte. Ultimele raze au dispărut în
faţa întunericului care avansa. O pasăre ţipa deasupra mea. Atunci am ridicat capul spre cer
7
Ramtha – Cartea Alba
şi am văzut că luna se ridica palidă, în cerul întunecat. Briza începu să sufle: am simţit-o
trecând prin părul meu, uscându-mi lacrimile – o greaţă mă cuprinse.
Eram un luptător desăvârşit, care cu sabia sa putea străpunge un om într-o
fracţiune de secundă. Am tăiat capete, am doborât şi masacrat oameni. Am sorbit sângele şi
mirosul cărnii arse. La ce bun, mi-am spus eu, tot acest masacru? Soarele va apune cu
aceeaşi măreţie, păsările vor ţipa în noapte, luna va răsări.
In aceea noapte, am început să meditez despre Dumnezeul Necunoscut. În adevăr,
nu mai doream altceva decât un singur lucru: să înţeleg această esenţă invizibilă, aparent
atât de înspăimântătoare, atât de misterioasă şi depărtată. În fond, ce este omul? Da, ce este
el? De ce nu este el superior Soarelui? De ce bătrâna femeie nu şi-a mai putut continua
viaţa? Pentru care motiv omul este după toate aparenţele fiinţa cea mai vulnerabilp din toate
fiinţele de pe acest plan; el fiind foarte numeros, fiind şi forţă creatoare. Dacp omul are atâta
importanţă câtă îi acordă poporul meu, de ce Soarele nu se opreşte pentru a plânge moartea
unuia dintre ei? De ce Luna nu-şi îmbracă culoarea violet? De ce păsările sălbatice nu-şi
întrerup zborul. Chiar aşa se pare, are prea puţină importanţă, căci toate îşi continuau mersul
lor, în ciuda pericolului ce-l ameninţa.
Vroiam să înţeleg. Nimic altceva nu mă mai interesa.
N-am primit învăţătura de la nici un om, ca să înţeleg pe Dumnezeul Necunoscut,
căci n-aveam încredere în nimeni. Ochii mei au văzut prea mult răutatea lui şi perversitatea
lui, am suferit prea multe pierderi din cauza lor. Am văzut oameni dispreţuindu-şi semenii,
crezându-i fără suflet. Am văzut nevinovaţi cu măruntaiele scoase sau arşi. Am văzut copii
culcaţi goi pe blocuri pentru sclavi şi fiinţe perverse aplecate peste ei, examinându-i şi
smulgând părul adolescentin ca să semene aparent cu copii înainte de a-i viola. Am văzut
preoţi şi profeţi care, în ura lor de oameni, inventau creaturi oribile capabile de îngrozitoare
chinuri, în sfârşit ca să poată guverna şi reduce la starea de sclavie pe semenii lor.
Nu există om viu pe care să mi-l doresc profesor, căci gândirea tuturor era alterată -
ceea ce în realitate era pur inocent, ei l-au alterat din pricina înţelegerii lor limitate. De
asemenea, am refuzat sî am de-a face cu un Dumnezeu creat din înţelegerea omului, un
asemenea Dumnezeu era în ochii mei vulnerabili.
Au fost elementele vieţii, cei mai autentici profesori ce pot fi găsiţi, care m-au
învăţat Dumnezeul Necunoscut. Am învăţat de la zile, de la nopţi, de la viaţă fragila şi
neglijabilă, abundenta până în faţa distrugerii şi a morţii.
Contemplam Soarele care se ridica cu măreţie la orizont. Observam drumul lui spre
cer, până în sfera occidentală unde pleca la culcare. Am învăţat că oamenii ce se luptau cu
vitejie, încetau să se mai lupte la apusul Soarelui.
Am observat Luna care în frumoasa ei lumină palidă parcurgea, dansând, bolta
cerească iluminând întunericul în drumuri misterioase şi minunate. Focul din tabăra noastră
se ridica spre cer noaptea şi îl lumina. Ascultam păsările salbatice atingând apa cu aripile lor,
foşnetul păsărilor în cuiburile lor, râsul copiilor. Pândeam stelele căzătoare, observam
privighetorile, chiciura scânteind şi astfel creând iluzia unei alte lumi. Vedeam frunzele de
măslin schimbându-se din verde deschis spre argintiu la adierea vântului.
Urmăream din ochi femeile în picioare lângă râu, care scoteau apa în urne, fuste
ridicate şi înodate, ele îşi descopreau genunchii de alabastru. Ascultam vorbăria lor
zgomotoasă şi râsul lor tachinător. Sorbeam fumul focurilor depărtate şi usturoiul şi vinul din
respiraţia oamenilor mei.
Dar natura Dumnezeului Necunoscut, ceea ce era cu adevărat, nu am descoperit,
decât după ce am observat viaţa în mersul ei şi după ce m-am gândit. Din aceste observaţii şi
din aceste reflexii am conchis că Dumnezeul Necunoscut era diferit de zeii creaţi de gândirea
alterată a omului.
8
Ramtha – Cartea Alba
Am înţeles că, zeii oamenilor nu erau decât personificarea lucrurilor de temut sau
respectate, că adevăratul Dumnezeu este esenţa care întreţine şi permite omului să creeze şi
să joace serios iluziile pe gustul lui, pe care le va regăsi în ziua în care va reveni în această
lume pentru o nouă primavară, o nouă viaţă. Am înţeles că era în puterea forţei vitale în
indestructibilitatea care se găsea în Dumnezeul Necunoscut.
Si cine era Dumnezeul Necunoscut? Era eu … dar de asemenea păsările în
cuiburile lor de noapte, chiciura pe trestii, cerul de dimineaţă şi cerul de seară. Este Soarele şi
Luna, râsul copiilor, genunchii de alabastru şi apa cristalină, mirosul de usturoi, de pielarie şi
aramă. Mi-a trebuit timp până am înţeles, cu toate că erau mereu în faţa ochilor mei.
Dumnezeul Necunoscut nu era, mi-am zis eu, nici dincolo de Soare, nici dincolo de Luna – era
peste tot în jurul meu.
La naşterea acestui nou mod de fi, am îmbrăţişat viaţa şi mi-a plăcut să o fac, căci
descoperisem un ideal. Am înţeles că viaţa nu este numai moarte şi duhoare de război – că
ea era cu mult mai mult decât ceea ce percepusem până atunci. Această descoperire este
aceea care, în anii următori, mi-a permis să înţeleg de asemenea că omul era creaţia
supremă, căci dacă Soarele îşi continua drumul său pe firmament, atunci când omul murea,
era numai pentru că nici nu se gândea să moară. Soarele nu ştia decât un singur lucru – a fi.
Ziua în care prin observaţie şi prin gândire am înţeles cine este Dumnezeul
Necunoscut, ceea ce EL era, mi-am spus că eu nu vreau să pier şi să mor ca bătrâna femeie.
Mijlocul exista desigur, mi-am zis eu pentru a ajunge să fii veşnic ca Soarele.
Rana mortală din corpul meu s-a vindecat, nu mai aveam altă treabă decât aceea
de a privi, asezaţi pe un platou, armata mea devenea leneşă şi grasă. Într-o zi, când priveam
spre orizont şi contemplam contururile fantomatice ale munţilor şi văilor neexplorate, am făcut
această reflexie. Să fii Dumnezeul Necunoscut, forţă Vitală, a ce poate să semene ? Si cum
aş putea eu avea parte de această esenţă care există vesnic?
In acel moment anume vântul îşi bătu joc de mine şi insulta lui depăşea limitele
suportabilului, Îmi ridica mantia lungă, ca a unui rege, până deasupra capului. Era o situaţie
penibilă, nu prea indicată pentru un cuceritor! După aceea, ridica o coloană de praf din
pământul alăturat de culoarea sofranului. Ea se ridica exact lângă mine până în înaltul cerului.
Apoi fiind un moment distrat, vântul se linişti şi făcu să cadă pe mine tot praful.
Vântul se puse din nou să sufle, dar puţin mai departe. L-am auzit mugind prin
canion, acolo unde curgea un râu şi apoi mai departe în minunaţii măslini care-şi schimbau
culoarea de la un verde deschis la argintiu. El ridică fusta unei frumoase tinere fete până la
talie şi ea începu să chicotească. El smulse pălăria de pe capul unui băieţel şi el fugi să-şi
prindă pălăria.
I-am cerut vântului să revină, dar el s-a abţinut, se mulţumea să râdă în rafale prin
canion. I-am trimis ordine, până când mi-am învineţit obrajii. Degeaba. A revenit doar când
mă găseam întins pe spate şi îmi mângâia obrazul. Aceasta este libertatea, mi-am zis.
Dacă nu era nimeni să mi se pară demn de a servi de ideal, vântul în schimb mi se
părea prin comportamentul lui. Nimeni nu poate vedea vântul, totuşi când vine peste tine cu
furie, te copleşeşte. Si oricât ai fi de puternic sau glorios, nu-i poţi declara război. Ce îi poţi
face? Să-l tai cu sabia? Să-l despici cu securea? Să-l scuipi? Va continua să sufle şi-ţi va
trimite scuipatul în obraji.
In afară de vânt, mă gândeam eu, mai poate fi ceva care poate da omului atâta
libertate de mişcare, atâta putere care poate în întregime să scape naturii limitate a omului?
Cine poate să-i permită acestuia să fie peste tot şi în acelaşi timp să nu moară niciodată?
In ochii mei, vântul era o ultimă esenţă, deoarece el subzista mereu, această
mişcare fără piedică venind de hac oricui, neavând nici frontieră, nici formă; aşadar, iubind
explorarea şi aventura; în aşa fel că el este desigur cel mai asemănător de esenţa Vieţii, de
9
Ramtha – Cartea Alba
Dumnezeu. Si vântul nu judeca omul şi nici nu-l părăseste. Când îl chemi, el vine la tine, din
dragoste. Este ceea ce trebuie să fie un ideal.
Astfel am dorit să devin vântul. Am început să-l contemplu, să îl observ cu atenţie.
Era idealul meu. Eu vântul vroiam să fiu. Si toate gândurile mele tindeau spre această
devenire. Contemplam vântul, mă fortam să mă acord cu uşurinţă lui, cu conturile lui
insesizabile, cu inconsistenţa lui.
Am devenit vântul abia după 6 ani. 6 ani s-au scurs de când cu rana mea. Seara,
mă duceam să mă asez pe un platou mai lateral, priveam Luna, dulcea sa paloare şi eram
atent la vânt. Si, veni ziua când m-am regăsit foarte sus la cer, într-un mod cu totul
neaşteptat. Mi-au trebuit câteva clipe ca să înţeleg că eram afară din corp. Când l-am văzut
pe acesta, departe sub mine, pe platou, extrem de mic, frica intră în mine (n-am cunoscut
frica din ziua în care un adversar mi-a implantat sabia în corp). Ea a fost cea care m-a făcut
să mă reintegrez în corp.
Când am deschis ochii o sudoare în acelaşi timp rece şi caldă picura pe fruntea
mea – pentru a înţelege că am fost plecat afară din închisoarea învelişului meu.
Dar foarte curând, frica cedă locul unei exaltări, în faţa dovezii că am devenit
vântul. M-am ……………. Dumnezeu-Izvorul, Puterea, Cauza, Vântul. Nu voi uita niciodată
aceste minute extraordinare în care am fost harul şi frumuseţea şi viaţa abundentă a vântului
şi am dedus că dacă am putut să devin vântul era numai din motivul hotărârii în privinţa
idealului meu, pentru a fi ştiut să menţin clarviziunea acestuia în spiritul meu.
Ziua următoare, seara, m-am dus din nou în locul meu solitar, şi îmi imaginam
devenind vântul cu bucurie şi exuberanţă, dar nimic nu se produsese. De nenumărate ori miam
dat osteneala să devin vântul. Stiam sigur că experienţa mea n-a fost produsul imaginaţiei
mele. Ea mi-a permis să văd lucrurile dintr-o perspectivă diferită. Am evoluat în cer în felul
cum ar face un porumbel, un vulture şi mi-am văzut bietul corp culcat sub mine.
Nu mai vroiam nimic, nu mai doream nimic, nu aveam decât un singur gând: să
redevin acea libertate pe care am cunoscut-o. Dar, în ciuda tuturor sforţărilor mele, în ciuda
tuturor transpiraţiilor mele ce se revărsau din corp (şi de nenumărate înjurături), nu m-am mai
dus nicaieri. Am rămas în corpul meu şi această îmi păru mai greu ca niciodată căci acum
aveam mai bine conştiinţa greutăţii lui. Totuşi, nu m-am îndepărtat de idealul meu. Si nici nu
voi uita ceea ce am resimţit în clipa în care, de acolo de sus, mi-am aruncat ochii asupra
bietului meu corp.
N-am mai redevenit vântul decât după multă vreme după aceea – numai după 2 ani,
socotind după notiunea voastră de timp. Si de data aceasta nu a fost contemplând vântul, ci
într-un moment în care m-am lăsat într-un somn reparator. Tocmai adusesem laude Soarelui,
prafului asemănător cu sofranul, Lunei, stelelor, mirosurilor delicate de iasomie – pe toate
acestea le-am lăudat. Si cum am închis ochii, m-am simtit din nou evoluând în cer, ca vântul!
Dupa ce am învăţat bine cum să-mi părăsesc corpul, am început să învăţ evaluarea
distanţelor – lungă ucenicie. Dar veni ziua în care unul din oamenii mei s-a găsit într-o situaţie
periculoasă. El căzu de pe cal şi piciorul îi rămăsese în scară. Gândul meu plecă la el şi
îndată am fost acolo, eliberandu-i călcâiul captiv. M-am ridicat deasupra lui şi i-am urat:
Noroc. Dar el a crezut că a visat!
Timp de mulţi ani am călătorit cu gândul în alte lumi şi pe lângă alte entităţi. Am
văzut civilizaţii (născându-se) în zorii lor şi viitorul lor şi vieţi încă necunoscute de ele.
Reusesc să anulez timpul în călătoriile mele, pentru a învăţa că entitatea se găseşte în locul
precis unde gândeşte. Si ce deveni de atunci strategia cuceririlor? Eram un adversar de
temut, căci ştiind să citesc gândurile inamicilor mei, eu îi invingeam pe toţi prin inteligenţă. Nu
mai desfăceam împărăţiile, le lăsam să se desfacă singure.
10
Ramtha – Cartea Alba
Incetişor, aceasta a durat mai mulţi ani, în timp ce gândul la idealul meu deveni
forţă vie a celulelor învelişului meu, sufletul meu schimbă cu încetul programarea acestuia
ridicând intensitatea vibratorie, atât de mare îmi era dorinţa! De asemenea, mare era şi
seninătatea în faţa vieţii de aici înainte. Si aceasta se propaga în întregul meu corp, făcându-l
după măsură mai uşor şi mai luminos. Oamenii mei văzându-mă, îmi spuneau: “Este o aură
în jurul corpului stăpânului nostrum”. Si era adevărat! Vibraţiile corpului s-au accelerat. Corpul
meu nu mai vibra ca material ci ca lumină, de unde şi aura ce emana din corpul meu.
Cu timpul, corpul meu deveni transparent astfel că într-o seară m-am ridicat până la
Lună. Reuşind să-mi intensific vibraţiile corpului – această a reuşit să vibreze atât de intens
cât lumina – am călătorit cu, şi numai cu gândul. Eram în culmea bucuriei căci niciodată încă
nu s-a auzit vorbind de o asemenea antrepriză! Cu toate acestea am revenit, dorind să verific
dacă voi reuşi să reproduc experienţa. Si am reuşit de multiple ori, 63 de ori înainte de ultima
mea ascensiune. Actul ascensiunii deveni pentru mine la fel de natural cum este pentru voi
respiraţia.
Devenind vântul, am înţeles în ce măsură am trăit în limitare şi cât de libere sunt
elementele. Am devenit inima unei puteri în mişcare, unei puteri de neîmblânzit, o mişcare
sălbatică şi liberă – nesupusă greutăţii, măsurii şi timpului. Am devenit o forţă invizibilă fără
formă, lumină pulsând care nu seacă. In acestă stare puteam să mă mişc în toată libertatea
prin văi şi vâlcele şi şanţuri, pe munţi, pe oceane şi printre nori fără ca nimeni să mă
zărească. Ca şi vântul aveam puterea să fac frunzele să se încline spre argintiu, să scutur
arborii foarte viguroşi, să pătrund în plămânii unui bebeluş, apoi în gura unui îndrăgostit, apoi
să mă întorc către nori ca să-i gonesc înaintea mea.
Când am devenit vântul, am înţeles cât era omul de neînsemnat şi neputincios în
neştiinţa lui despre el însuşi şi cât de puternic devine prin cunoaştere.
Am învăţat că omul devine ceea ce are în vedere să devină. Dacă îşi repetă
suficient de mult timp că este un mizerabil neputincios, el devine mizerabil şi neputincios.
Dacă, dimpotrivă, îşi spune că este stăpânul vântului, el devine stăpânul vântului, cum eu
însumi am devenit şi dacă îşi spune să fie Dumnezeu, el va deveni Dumnezeu.
Când am învăţat aceste lucruri, am început să-i învăţ pe fraţii mei mult iubiţi despre
Dumnezeul Necunoscut Izvorul a toată viaţa. Apoi a sosit timpul când am împlinit tot ceea ce
îmi propusesem să împlinesc. Atunci am plecat şi am traversat Indusul. Si acolo, pe partea
cealaltă a fluviului, la poalele unui munte eu comunicam cu poporul meu şi această
comunicare s-a prelungit timp de 120 de zile. îi îndemnam să recunoască adevărul acestor
învăţăminte, le-am spus că erau de inspiraţie divină, că izvorul era Dumnezeu, creatorul
nostru al tuturor, nu eu însumi. În sfârşit, ca să mă creadă m-am înălţat binişor deasupra lor.
Femeile ţipau de mirare, soldaţilor le scăpaseră sabiile din mâini de stupefacţie. După aceea
i-am îndemnat pentru ultima oară să înveţe cum eu am învăţat să devin ceea ce eu însumi
am devenit, fiecare după calea care îi este proprie. După care, le-am spus, “bun rămas !”,Şi
m-am ridicat la cer.
Meditând asupra elementelor vieţii, după mine mai puternice, mai inteligente decât
omul, şi care coexistau în pace lângă el şi în ciuda lui, am descoperit pe Dumnezeul cel
Necunoscut.
Dacă-l întrebi pe om “Cum trebuie să arăt?”, “In ce trebuie să cred?”, “Cam cum
trebuie să trăiesc?”, dacă o faci vei muri. această este un adevăr. Du-te mai degrabă către
vânt şi spune-i lui: „Dă-mi cunoaşterea. Fă-mă receptiv şi învaţă-mă“ şi vântul îşi va tremura
frunza schimbând-o din verde olive la argintiu şi te va plimba prin canioane. Va râde cu tine,
cu toată libertatea.
Mare a fost norocul meu de a fi învăţat de către elementele vieţii. Soarele nu m-a
blestemat şi Luna nu mi-a spus să fiu aşa sau pe dincolo. Mai mult, elementele vieţii nu-mi
11
Ramtha – Cartea Alba
înapoiau imaginea eşecului.Chiciura şi roua, mirosul ierbii, insectele zburând de ici colo,
ţipătul piţigoiului sunt esenţe simple care nu m-au dus nicioadată în eroare. Ceea ce era
minunat cu ele este că în simplitatea lor şi constanţa lor n-au avut nici o pretenţie de la mine.
Soarele nu mă privea cu condescendenţă spunându-mi „Ramtha dacă vrei să mă cunoşti,
trebuie să mă admiri“. Nici Luna nu-mi spunea: „E timpul să te trezeşti ca să-mi admiri
frumuseţea!“. Soarele şi Luna erau acolo de fiecare dată când ridicam capul ca să le privesc.
Am fost învăţat ceea ce era constant, fără judecată şi uşor de înţeles. Astfel am
scăpat de gândul alterat al omului – de ipocrizia lui, de dogmele sale, de superstiţiile lui de
Dumnezeii lui cu multe feţe pe care trebuia mereu să-i potoleşti (linişteşti). această este
motivul pentru care am învăţat fără greutate într-o singură existenţă pe acest plan ceea ce
marea majoritate a oamenilor n-au habar – pentru că încearcă să-l descopere pe Dumnezeu
după ceea ce înţeleg alţii. Ei îl cautp pe Dumnezeu prin autoritatea guvernamentală sau
bisericească, sau în istoria pe care nu se ştie cine a scris-o, nici de ce a fost scrisă.
Credinţele, ştiinţa, vieţile oamenilor sunt bazate pe postulate, care viaţă după viaţă apar
greşite. Deşi cu toată poticneala din pricina gândirii greşite, omul se încăpăţânează în
ipocrizia ce nu-l poate duce decât la moarte.
Am învăţat tot ceea ce am vrut să învăţ. Am reuşit să înving greutatea corpului şi să
devin fluiditatea gândirii. Astfel, am cunoscut ce este Dumnezeu în esenţa lui. Am învăţat să
mă identific cu puterea şi majestatea vântului. Toată inteligenţa căpătată în exterior o aplicam
mie însumi. Atunci viaţa mea deveni plină, pacea cobora peste mine, am crezut mai tare în
inteligenţă şi astfel am putut deveni una cu Dumnezeul Necunoscut.
Să recunosc că nu vântul am devenit, ci idealul pe care îl reprezenta pentru mine.
De acum înainte eu sunt stăpânul, eu comand, căci am devenit principiu de libertate,
omniprezenţă şi unitate. Devenind acest principiu am putut înţelege Dumnezeul Necunoscut,
tot ce este El şi de asemenea ceea ce nu este. Voiam să înţeleg şi prin voinţa mea găseam
răspunsurile care îmi mărea înţelegerea.
Am fost Ram cuceritorul. Am devenit Ram Dumnezeul. Am fost barbar, am devenit
Dumnezeu. Am devenit graţie unui lucru în acelaşi timp foarte simplu şi foarte profund. Ceea
ce vă învăţ este exact ceea ce am invatat.

Downloadeaza cartea integrala in format pdf.


January 7th, 2011
Topic: Articole Tags: None

≡ Leave a Reply