Biosoft

Erorile filosofiei sunt in cel mai rau caz ridicole, in timp ce erorile comise de religii sunt intotdeauna periculoase, spunea filosoful si istoricul englez David Hume in “Tratatul” sau “asupra naturii umane”. Fervoare mistica, simt al sacrului, iluminare: fiecare stare spirituala se reflecta intr-un fenomen cerebral cat se poate de concret. Pentru ca, in loc sa interpreteze momentele de gratie drept dovada a unei realitati care ne depaseste puterea de intelegere, cea a existentei divine, oamenii de stiinta le privesc si le analizeaza din perspectiva de dovezi ale existentei creierului.
Ca atare, surprinzator sau nu, aceeasi zona cerebrala responsabila de cat de religioasa este o persoana este si cea care se activeaza la epileptici in timpul unei crize. Aceasta descoperire este una esentiala din punctul de vedere al intelegerii adevaratelor cauze ale experientelor extraordinare (altfel spus halucinatii), care li se par oamenilor religiosi atat de reale. Prin urmare, explicatia faptului ca unii oameni nu se pot nicicum lipsi de religie este aceea ca au pur si simplu in zona responsabila cu epilepsia si sentimentul religios anumite celule in mod peren excitate, ca si cum ar avea tot timpul un bec aprins in creier.
Emisfera stanga a creierului este cea asociata inteligentei emotionale, situatiilor de calm si seninatate, in timp ce emisfera dreapta se activeaza de obicei in situatii de stres si furie. Emisfera cerebrala stanga a fost multa vreme cea mai studiata de neuropsihologi pe baza implicarii ei in procesele de dezvoltare a limbajului, asadar a valorii ei in studiul leziunilor cerebrale. De altfel, inca din anul 2500 i.Hr., medicii egipteni semnalau legatura stransa dintre dereglarile de limbaj si paralizia partii drepte a corpului.

In ceea ce priveste nivelurile ridicate de elaborare cognitiva, aceasta emisfera pare a dispune si de un soi de specializare in procesele de analiza si incadrare in categorii: capacitatea de a descompune analitic o configuratie globala in elementele ei constitutive, fie ca e vorba de o figura, o problema sau un concept.
Emisfera dreapta a creierului nu este insa nici ea o simpla cutie goala ce serveste exclusiv la a ne umple de nervi. Fara ea am fi niste roboti. A fost cel mai probabil mai putin studiata din cauza aparentei lipse a simptomelor in cazul leziunilor cerebrale, si doar de cativa ani ii sunt analizate particularitatile in ceea ce priveste prestatiile vizual-spatiale. Aceasta emisfera pare fi corelata in principal partii afective si emotionale a comportamentului si, luand in considerare aspectul filogenetic, unele experimente au demonstrat ca emisfera dreapta a sobolanului are un rol predominant in comportamentul agresiv; in plus, a fost postulata si existenta unei relatii intre reactiile de frica, atac, lupta si fuga (care la predecesorii nostri erau strans legate de apararea teritoriului) si capacitatea de a organiza o reprezentare mentala a spatiului fizic.

Budistul din laborator
Ca la orice sedinta de meditatie care se respecta, inainte de aseza in pozitia lotus, calugarul budist incepe prin a aprinde lumanari si a arde betisoare de iasomie. De-abia apoi se poate concentra pentru a se elibera de dorinte, temeri si alte senzatii trupesti. De aceasta data insa, el are infipt in bratul stang acul unei perfuzii si la indemana un cordon de care sa traga atunci cand ajunge la apogeul starii de meditatie. La celalalt capat, Andrew Newberg, cercetator la Universitatea din Pennsylvania, sesizeaza miscarea si injecteaza in perfuzie o substanta de contrast. Apoi conecteaza pacientul la o masinarie numita Spect, care permite vizualizarea imaginilor cerebrale, reducand senzatia pe care omul o incearca, aceea de a fi totuna cu universul, la niste date afisate pe un monitor.

Se intampla in 2001, iar Newberg detecta atunci un soi de “black out” al alimentarii cu sange in zona posterioara a encefalului, cea care guverneaza perceptia asupra supraeu-lui si a lumii; altfel spus, descoperea ca rugaciunile si meditatia induc la nivel neurologic ideea de uniune a persoanei cu creatorul, printr-o senzatie “cat se poate de reala”.
Neurologii au fost primii care au studiat experienta religioasa, descoperind o legatura intre epilepsia lobului temporal si desteptarea neasteptata a unui interes religios la pacienti. Intr-o carte publicata tot in 2001, Newberg impreuna cu Eugene d’Aquili stipula ca experientele spirituale sunt consecinta inevitabila a configuratiei cerebrale (“creierul uman a fost configurat din punct de vedere genetic sa incurajeze credinta religioasa”). Ca atare, chiar si simpla rugaciune are un efect deosebit la nivel cerebral.

In alta ocazie, in imaginile inregistrate de Spect la calugarite franciscane aflate in timpul rugaciunii s-a observat o reducere a activitatii in aria “delegata” cu orientarea, care le dadea maicutelor un sentiment “tangibil” de uniune cu divinitatea. In concluzie, spun Newberg si d’Aquili in “Why God won’t go away” (De ce Dumnezeu nu va disparea)…senzatia ca eul iti este absorbit in interiorul a ceva mai vast nu deriva dintr-o constructie emotionala sau dintr-un gand pios”: la baza ei stau evenimente neurologice.

Este credinta o iluzie neurologica?
Neuroteologia, termen lansat tot de Newberg si d’Aquili, explica asadar felul in care comportamentul ritualic suscita stari cerebrale din care deriva o vasta gama de senzatii umane, de la sentimentul apartenentei la comunitate la captarea unei uniuni spirituale profunde. (Litaniile de exemplu, genereaza un sentiment de calm si relaxare interpretat de credinciosi drept seninatate spirituala, in timp ce dimpotriva, anumite dansuri mistice provoaca o stare de hiperexcitatie in masura sa le dea participantilor senzatia ca sechestreaza intreaga energie a universului).

Cumva, aceste ritualuri reusesc sa declanseze tocmai acele mecanisme cerebrale care ii fac pe credinciosi sa-si interpreteze senzatiile ca probe ale existentei lui Dumnezeu. Se pare ca, focalizand atentia asupra mintii, ele blocheaza perceptiile senzoriale, inclusiv pe cele folosite de zona insarcinata cu orientarea pentru a stabili granitele eu-lui, acesta fiind de altfel si motivul pentru care chiar si oamenii necredinciosi se emotioneaza in timpul slujbelor religoase. “Atata vreme cat creierul uman va avea structura pe care o are, Dumnezeu nu va disparea”.

Pe de alta parte, faptul ca experientele spirituale pot fi asociate unei activitati neurale nu inseamna e vorba de iluzii neurologice, mai preciza la acea vreme Newberg: “Ar fi ca si cum am atribui unei iluzii placerea pe care o simtim cand mancam o felie de tort. Nu exista o modalitate pentru a stabili ca schimbarile neurologice asociate unei experiente spirituale inseamna ca experienta respectiva este generata de creier sau dimpotriva, creierul este cel care percepe o realitate spirituala.”

Subprodusul evolutiei
Unii sunt totusi convinsi ca, in realitate, aceleasi regiuni cerebrale implicate in experienta tortului creeaza si experientele religioase. Cand imaginea unei cruci sau a unei torah provoaca o senzatie de respect religios, cauza trebuie asadar cautata in zona cerebrala predispusa asociatiilor vizuale, care interpreteaza ceea ce ochiul vede si leaga imaginile de emotii si amintiri. Viziunile nascute in timpul unui ritual sau rugaciune sunt generate si in zona asociativa: stimularea electrica la nivelul lobilor temporali produce viziuni, iar epilepsia (descarcari anormale de activitate electrica in regiunea lobilor temporali) duce la extrem acest fenomen.
La ora actuala, radacinile biologice ale experientei religioase fac obiectul speculatiilor mai multor discipline, de la antropologie la psihologia evolutionista si la genetica. Teoria cea mai acreditata, din punctul de vedere al neurostiintelor, este aceea conform careia comportamentul religios si respectivele credinte ar fi “un subprodus al evolutiei”; iar potrivit asa-numitei Teorii a Mintii (Theory of Mind), totul porneste de la capacitatea noastra de a ne concepe semenii ca fiinte in stare sa gandeasca.

In decursul ultimilor 10-15 ani, plecand de la descoperirea neuronilor-oglinda in creierul macacului, numeroase cercetari au modificat profund atat modul traditional de a concepe relatia intre perceptie si actiune, cat si rolul pe care perceptia si actiunea il au in constructia cunoasterii sociale. Descoperirea mecanismului de rezonanta a neuronilor-oglinda a demonstrat ca sistemul motoriu, departe de a fi un simplu controlor al muschilor si executor al unor comenzi codificate in alta parte, este in masura sa implineasca functii cognitive care multa vreme au fost in mod eronat considerate apanajul proceselor psihologice si mecanismelor neurale de tip pur asociativ.
Ceea ce lipseste considera Dimitrios Kapogiannis si colegii sai de la National Institute of Neurological Disorders din Bethesda, autorii unui studiu dat publicitatii anul acesta cu privire la bazele neurologice ale credintelor religioase, este un model unitar al complexei experiente reprezentate de religiozitate. Bazandu-se pe o serie de analize facute la Baylor Institute for Studies of Religion din Houston, Kapogiannis afirma ca cele doua componente cheie ale acestui proces cognitiv sunt perceptia nivelului de implicare al lui Dumnezeu in realitate si functia lui punitiva: cel putin in Occident, unde divinitatea isi asuma in principal aceste doua roluri.

Ideea de Dumnezeu
Pe scurt, dupa ce au supus un grup de voluntar rezonantei magnetice functionale, cercetatorii si-au facut o idee despre reteaua cerebrala activata in cursul unei experiente religioase: ariile prefrontale si frontale posterioare, unde atunci cand subiectii se gandesc la un Dumnezeu care interactioneaza cu omul., intra in actiune neuronii-oglinda.
Zonele cerebrale ale perceptiei emotionale se activeaza atunci cand voluntarii se gandesc la emotii divine (dragoste, furie) si este interesat de observat ca atunci cand voluntarii se gandesc la o doctrina religioasa si nu la o divinitate “umanizata”, se “inrosesc” zonele gandirii abstracte, dedicate intepretarii limbajului metaforic, ca in cazul oricarei alte notiuni “rupte” de realitatea perceputa.

In ultima instanta, potrivit studiului, fara dezvoltarea unui creier “social”, omul nu ar fi in masura sa conceapa divinul, iar creierul uman a fost astfel configurat incat sa faca divinul antropomorf in manifestarile sale, cel putin in cultura iudeo-crestina (grupul de cercetatori urmeaza a-si extinde studiul si la alte culturi pentru a vedea daca datele se suprapun).
Unii spun ca este un soi de “traducere” neurologica a ceea ce spunea pe vremuri filosoful german Ludwig Feuerbach: Dumnezeu nu este altceva decat esenta obiectivata a omului; adica nu Dumnezeu l-a creat pe om, ci omul creeaza ideea de Dumnezeu.

Articol de Cecilia Stroe

Cu cat patrundem mai adanc in pantecele spatiului cosmic, cu atat devine mai limpede ca natura Universului nu poate fi pe deplin inteleasa si deslusita numai prin inspectarea galaxiilor spiralate sau prin observarea supernovelor aflate la milioane de ani lumina departare. Aceasta esenta rezida in ceva mai profund decat atat; implica insasi viata si pe noi toti.
Intelegerea naturii reale a lumii i-a obsedat deopotriva pe filosofi si pe oamenii de stiinta timp de milenii. Cu trei sute de ani in urma, adeptul curentului empiric George Berkeley a contribuit la realizarea acestui tablou cu o observatie pe cat de simplista pe atat de interesanta: singurul lucru pe care sutem capabili sa il percepem il reprezinta tocmai propriile noastre perceptii. Altfel spus, constientul este matricea prin care intelegem si aprofundam lumea si cosmosul. Culoarea, sunetul, temperatura si celelalte aspecte asemenea lor exista numai ca forme de perceptie in mintea noastra si nu ca niste esente absolute. In cel mai limpede sens al lucrurilor, nu putem fi catusi de putin cu adevarat siguri de un univers exterior noua.

Filosoful irlandez George Berkeley (1685 – 1753), autorul faimosului aforism Esse est percipi (A exista inseamna a fi perceput)

Timp de secole, oamenii de stiinta au privit argumentul lui Berkeley ca pe o manifestare anexa stiintei, de ordin fiolosofic si au continuat sa construiasca modele fizice bazate pe presupunerea unui univers separat, “undeva acolo”, in care fiecare dintre noi a venit cumva si la un moment dat. Aceste modele presupun existenta unei realitati esentiale care dainuie independent de noi. Totusi, incepand cu anii ’20 ai secolului XX, experimentele de fizica cuantica au demonstrat constant opusul acestor teorii, insistand ca lumea din jur, realitatea, depind de activitatea observarii lor. Acest lucru este poate cel mai bine ilustrat de faimosul experiment al celor doua fante (urmariti viodeclipul inainte de a citi mai departe pentru o intelegera optima):

Clip Video Dr. Quantum

Atunci cand cineva urmareste o particula subatomica (un electron sau un foton, spre exemplu) indreptandu-se catre cele doua despicaturi verticale si paralele dintr-o placa, particula se comporta asemenea unui proiectil, trecand
printr-una dintre gauri. Dar daca nimeni nu observa particula, aceasta dezvolta un comportament similar cu cel al undelor, care pot manifesta toate combinatiile posibile de trecere prin fante, inclusiv traversarea lor de aceeasi unda prin ambele gauri simultan.

Unii dintre cei mai renumiti fizicieni au descris aceste rezultate ca fiind atat de incalcite si speculative incat sunt imposibil de inteles plenar, dincolo de spectrul metaforic, la nivel vizual si lingvistic. Insa adeptii mecanicii cuantice nu s-au lasat intimidati nici de rezultatele experimentului si nici de decretele fizicienilor. Ca urmare a constatarilor furnizate de experimentul celor doua fante, entuziastii fizicii cuantice opun presupunerii unei realitati care preceda viata si o creeaza chiar o imagine biocentrica a realitatii. In aceasta perspectiva, viata – si in in special constientul – creaza universul si nu invers, iar acesta din urma nu ar putea exista in lipsa ei.

Particule corelate
Mecanica cuantica reprezinta cel mai plastic mod al fizicienilor de a descrie lumea atomului, dar aduce cu sine si unele dintre cele mai tulburatoare argumente, conform carora perceptia constienta este parte integrata a manifestarii Universului. Teoria cuantica ne spune ca un mic obiect neobservat – un electron sau un foton – exista numai intr-o stare difuza, impredictibila, fara o locatie sau o miscare bine definite, pana in momentul in care este observat. Este vorba despre faimosul principiu al incertitudinii apartinandu-i lui Werner Heisenberg.
Fizicianul german Werner Heisenberg (1901 – 1976), autorul principiului incertitudinii: doua proprietati fizice pereche – de exemplu, spatiu si timp – nu pot fi cunoscute cu aceeasi precizie, cu cat mai precis este cunoscuta una, cu atat mai putin detaliat va fi definita cealalta.

Numai privind un obiect de o asemenea factura, natura sa se modifica. Experimentele sugereaza ca simpla cognitie din creierul experimentatorului este suficienta pentru a altera functia unei unde si a transforma posibilul in real. Atunci cand particulele sunt create in pereche – de exemplu, doi electroni intr-un atom, care se misca sau se rotesc impreunua – fizicienii le numesc “corelate”. Datorita conexiunii lor intime, particulele corelate impartasesc functia undei. Atunci cand masuram o particula si ca atare ii influentam functia de unda, si functia de unda a celeilalte particule se altereaza instantaneu la randul ei. Daca un foton este observat avand o polarizare verticala (undele lui se misca intr-un singur plan), actul observarii sale cauzeaza in cazul celuilalt trecerea instantanee de la o unda probabila si nedefinita la un foton propriu-zis cu polaritate orizontala – chiar daca cei doi fotoni s-au indepartat mult unul de celalalt.

In anul 1997, fizicianul Nicolas Gisin de la Universitatea din Geneva a trimis doi fotoni corelati de-a lungul unor fibre optice pana cand au ajuns la o distanta de peste 10 kilometri unul de celalalt. Un foton a lovit atunci o oglinda partial reflectorizanta si partial transparenta, avand de ales ori sa fie reflectat ori sa patrunda. Detectorii au inregistrat aceasta activitate si indiferent de actiunea sa, geamanul sau prin corelare performa de fiecare data actiunea complementara. Comunicarea dintre cei doi fotoni s-a petrecut de cel putin 10.000 ori mai repede decat viteza luminii. Se pare ca informatiile cuantice calatoresc instantaneu, nelimitate de constrangerile externe – nici macar de viteza luminii.

De atunci, alti cercetatori au repetat si au rafinat experimentul lui Gisin. Astazi, nimeni nu contesta natura imediata a relatiei dintre particulele de lumina sau de materie, sau chiar intre clusteri intregi de atomi. Inaintea acestor experimente, cei mai multi fizicieni creadeau intr-un Univers obiectiv si independent si chiar si astazi se mai agata de presupunerea ca starea fizica exista ca absoluta in anumite sensuri, inainte de a fi masurata.

Universul biocentric
Multe trasaturi fundamentale, forte si constante fizice – precum incarcarea electronilor sau forta gravitationala – fac sa para ca totul referitor la starea fizica a Universului a fost special croit pentru viata. Unii cercetatori denumesc aceasta revelatie principiul Goldilocks, deoarece cosmosul nu este nici “prea-prea”, nici “foarte foarte”, ci “tocmai potrivit” pentru viata. Pentru moment exista numai patru explicatii pentru acest mister. Primele doua ofera putine date din perspectiva stiintifica. Una dintre ele vizeaza pur si simplu argumentul unei incredibile coincidente, iar cealalta spune ca “Dumnezeu este responsabil de tot ce ne inconjoara”, decret care nu explica mai nimic chiar si daca are valoare de adevar.
Principiul Goldilocks, inspirat din povestea pentru copii cu acelasi nume (Goldilocks and The Three Bears, Bucle de Aur si cei trei ursuleti), popularizata in 1837 de varianta lui Robert Southey

A treia explicatie invoca un concept denumit “principiu antropic”, articulat prima oara de astrofizicianul Brandon Carter de la Cambridge, in anul 1973. Acest principiu sustine ca trebuie sa descoperim conditiile adecvate vietii in Univers, pentru ca daca aceasta viata nu ar exista, nici noi nu am fi aici sa putem cauta aceste conditii. Unii cosmologi au incercat sa combine principiul antropic cu teoriile recente care sugereaza ca universul nostru este doar unul dintr-o vasta multitudine de universuri, fiecare cu propriile lui legi fizice. Astfel, nu ar fi deloc surprinzator ca unul dintre aceste universuri sa aiba calitati potrivite pentru viata. Insa, pana acum, nu exista vreo dovada directa de niciun fel, in aceasta directie.

Timpul si spatiul din noi
Ultima explicatie a caracterului optim al Universului este biocentricitatea, care sustine ideea conform careia Universul este creat de insasi viata din el si nu invers. Aceasta este o explicatie si o extensie a principiului antropic descris de fizicianul John Archibald Wheeler, un discipol al lui Einstein, fizicianul care a formulat pentru prima data si a definit termenii “gaura de vierme” si “gaura neagra”. Chiar si elementele fundamentale are realitatii fizice, spatiul si timpul, sustin puternic o baza biocentrica a cosmosului. Potrivit biocentrismului, timpul nu exista independent de viata care il sesizeaza.

Realitatea timpulului a fost mult timp contestata de o ciudata alianta a filosofilor si fizicienilor, sub argumentul ca trecutul exista numai sub forma unor idei in mintea noastra, ele insele evenimente neuroelectrice care se intampla strict in momentul prezent. Fizicienii noteaza ca niciunul dintre modelele lor de lucru, de la legile lui Isaac Newton pana la mecanica cuantica, nu descriu cu adevarat natura timpului. Ideea de baza este aceea ca, de fapt, nu este necesara nicio entitate a timpului si ca aceasta nu joaca vreun rol in ecuatiile lor. Atunci cand vorbesc despre timp, ei il descriu in mod inevitabil in termeni de schimbare. Dar schimbarea nu este totuna cu timpul.

Toate aceste lucruri sunt perfect coerente din perspectiva biocentrica. Tot ceea ce noi percepem este activ si in mod repetat reconstruit in mintile noastre de catre un vartej informational. In aceasta acceptiune, timpul poate fi definit ca suma starilor spatiale percepute de minte.
Si atunci ce este real?
Daca o imagine mentala este diferita de cea anterioara, este diferita si punct. Putem asocia aceasta schimbare cu termenul “timp”, dar acest lucru nu inseamna ca exista o matrice invizibila unde schimbarile se petrec. Este pur si simplu metoda noastra de a da un sens lucrurilor. Ii privim pe cei apropiati noua cum imbatranesc si mor si presupunem ca o entitate exterioara noua, denumita timp, este responsabila de aceasta “crima”.
Dar exista o anumita intangibilitate si a spatiului. Nu il putem lua si duce in laborator. Asemenea timpului, spatiul nu este nici fizic, nici fundamental real. Mai degraba, este un mod de interpretare si de intelegere. Este parte din programarea mentala a oricarui animal care modeleaza senzatiile in obiecte multidimensionale. Cei mai multi dintre noi inca mai gandesc ca Newton, privind spatiul ca pe un fel de recipient fara pereti. Dar notiunea noastra despre spatiu este falsa.
Distantele dintre obiecte variaza in functie de conditii precum gravitatia si viteza, dupa cum descrie teoria relativitatii a lui Einstein, deci nu exista o distanta absoluta intre oricare doua lucruri.

Spatiul gol, asa cum este descris de mecanica cuantica, nu este de fapt gol, ci plin de potentiale particule si campuri.
Teoria cuantica arunca o umbra de indoiala chiar si asupra ipotezei ca obiectele aflate la distanta sunt cu adevarat separate, de vreme ce particulele corelate se pot manifesta la unison chiar si atunci cand sunt despartite de lungimea unei galaxii (vezi capitolul de mai sus).
In viata de zi cu zi, spatiul si timpul sunt iluzii inocente. Problemele se ridica numai pentru ca, tratand aceste aspecte ca pe unele fundamentale si independente, stiinta isi stabileste un punct de plecare complet gresit pentru investigarea naturii realitatii. Cei mai mult cercetatori inca mai cred ca pot construi, dintr-o parte a naturii, cea fizica, fara cealalta, viul. Prin inclinatie si antrenament, acesti oameni de stiinta sunt obsedati de descrierile matematice ale lumii, dar nu se opresc sa priveasca un lac si sa-i urmaresca miscarea si fauna. Toate acestea fac parte dintr-un raspuns mai maret…

Cuanta macroscopica
Studiile cuantice recente ajuta la ilustrarea a ceea ce noua stiinta biocentrica reprezinta. Cu numai cateva luni in urma, Nicolas Gisin a anuntat o noua gaselnita a experimentului sau de corelare si crede ca, in acest caz, rezultatele pot fi vizibile cu ochiul liber. La Universitatea din Viena, lucrul cu molecule uriase denumite “buckyballs” (vezi desen, jos), al lui Anton Zeilinger impinge realitatea cuantica mai aproape de lumea macroscopica. Intr-o aplicatie interesanta a activitatii sale, nu doar lumina, dar chiar o mica oglinda care o reflecta, devine parte a unui sistem cuantic de corelare, unul de miliarde de ori mai mare decat o “buckyball”. Daca experimentul propus va sfarsi prin a confirma ideea lui Zeilinger, el ar putea, de asemenea, confima ca efectele cuantice se aplica si obiectelor la scara umana.

Biocentrismul ar trebui sa deblocheze custile in care stiinta, mai ales cea occidentala, s-a inchis singura. Permitand accesul observatorului in ecuatie, se vor deschide noi posibilitati de intelegere a cognitiei, de la dezvaluirea naturii constientului la dezvoltarea masinariilor de gandire care sa experimenteze lumea asa cum noi insine o facem.

Biocentrismul ar trebui, de asemenea, sa ofere o baza mai puternica pentru rezolvarea problemelor asociate cu fizica cuantica si cu Big Bang-ul. Acceptarea timpului si a spatiului ca forme de perceptie animala (biologica), mai degraba decat ca pe obiecte fizice exterioare, ofera un nou mod de intelegere a tot ceea ce tine de microcosmos (cum ar fi motivul pentru care se produce rezultatul ciudat din experimentul celor doua fante) pana la fortele, constantele si legile care modeleaza Universul.

Mai presus de orice, biocentrismul ofera un mijloc mai promitator de a aduce laolalta toate stiintele fizice, asa cum oamenii de stiinta au incercat sa faca inca de la teoriile esuate ale campurilor lui Einstein, de acum opt decenii. Pana nu vom recunoaste rolul esential al biologiei, incercarile noastre de a unifica cu adevarat Universul vor ramane un tren spre nicaieri.

Articol de Alexandru Safta

Convinsi ca suntem fiinte rationale si pline de bun-simt, de multe ori dam crezare celor mai improbabile stiri; spiritul nostru critic se duce pe apa sambetei, iar psihologii stiu de ce:
Stiati ca daca beti apa de la robinet va puteti imbolnavi de morbul lui Alzheimer?
De obicei acest soi de stire provoaca o reactie de frica sau de soc: doar arareori cel care o aude (sau o citeste) reactioneaza, gandind ca nu este adevarat. Motivul este, spun specialistii, acela ca in absenta unor dovezi care sa confirme sau sa dezminta informatii similare, oamenii au tendinta sa le dea crezare. Ce provoaca oare aceasta prabusire a capacitatilor noastre de a rationa?
Studiile psihologice pe aceasta tema sunt de-abia la inceput, dar exista totusi cateva elemente in masura sa ne dea de gandit. Exemplul citat – ipotetica (si falsa) legatura dintre consumul de apa de la robinet si boala Alzheimer – reprezinta tipul clasic de informatie capabila sa suscite o puternica credulitate. Confruntat cu o asemenea stire, creierul uman este pus in fata unei afirmatii pe care nu o poate verifica instantaneu, rapiditatea luarii deciziilor fiind tocmai unul dintre parametrii esentiali pentru intelegerea modului in care ne fabricam convingerile. In plus, spiritul nostru critic are tendinta de a se “relaxa” atunci cand o informatie este auzita din gura multor persoane.

A fi sau a nu fi credibil
In baza caror criterii putem considera credibila o anumita sursa de informare? Este vorba despre o intrebare fundamentala, daca judecam faptul ca buna parte din convingerile noastre sunt in mod implicit conditionate tocmai de felul in care percepem credibilitatea celuilalt. Chestiunea credibilitatiii este investita cu un rol foarte important in diferite contexte ale vietii noastre sociale, cea afectiva si cea profesionala deopotriva, dar exista mai multi factori psihologici care concura la determinarea credibilitatii unei anumite surse de informare.

Intai de toate, trebuie clarificata insasi semnificatia termenului potrivit literaturii de specialitate: in vreme ce, potrivit bunului simt, a fi credibil este echivalent doar cu a fi demn de incredere si corespunde in principal unei calitati strict personale, sau oricum intrinseca sursei respective, studii recente au aratat ca, intrucat reprezinta o constructie a psihicului, credibilitatea este extrem de nuantata. Ea nu este doar o caracteristica implicita si innascuta a sursei de informare, ci fructul unui subtil proces de relationare ce leaga subiectul de sursa.
Definind credibilitatea drept o asa-numita “calitate perceputa” (perceveid quality), unii specialisti au subliniat ca atribuirea de credibilitate unei anumite surse de informare depinde in egala masura de caracteristicile personalitatii individului si de calitatile proprii sursei.
De exemplu, un element in masura sa influenteze perceptia subiectiva a credibilitatii sursei este chiar inclinatia mai mica sau mai mare a individului de a fi increzator sau suspicios.

Dincolo de aceasta, implica din partea lui o evaluare simultana a mai multor aspecte; cele mai importante fiind asa-numita trustworthiness – adica sursa respectiva sa fie perceputa de subiect ca fiind demna de incredere, bine intentionata,
si competenta (expertise), ce corespunde nivelului de cunoastere/experienta recunoscut sursei.

Neuropsihologia sociala, la stalpul infamiei
Cercetatorii se folosesc adeseori de rezonanta magnetica functionala (fMRI) pentru a evalua mecanismele neuronale implicate in comportamentul social, adica pentru a descoperi ce zone cerebrale se activeaza atunci cand subiectii sunt expusi unor interactiuni sociale specifice. La inceputul lunii ianuarie a acestui an, dupa cum anunta revista Nature, a transpirat in mass-media concluzia unui studiu acceptat spre publicare in Perspectives on Psychological Science (si care deja circula intens pe net), conform caruia unele dintre cele mai de seama cercetari in domeniul neuropsihologiei sociale sunt “gresite si necinstite”: in studiul redactat de Edward Vul, doctorand la Departament of Brain and Cognitive Sciences de la Massachusetts Institute of Technology din Cambridge (Statele Unite) si supervizat atat de profesorul Nancy Kanwisher de la MIT, cat si de psihologi de la University of California, San Diego, se spune pe sleau ca multe studii in acest domeniu sunt fara valoare din cauza faptului ca informatiile obtinute prin intermediul tehnicilor de imagistica cerebrala sunt mediocru analizate.

Ingrijorati de ceea ce ei considera drept “corelatii exagerate si implauzibile” intre activarea unor arii cerebrale si forme de comportament specifice, lansate cu tam-tam in presa de specialitate, Vul si colegii sai au selectat 54 de studii de neuropsihologie sociala si au trimis un scurt chestionar autorilor acestora pentru a afla detalii cu privire la felul in care au decurs analizele lor.

Concluzia?
O lista “neagra” de 31 cazuri — cele mai multe fiind comunicari stiintifice publicate in reviste “high-profile” precum Nature si Science — in care autorii au comis erori fundamentale din punctul de vedere al analizei datelor si a statisticilor.
Lucrarea acuzatoare a fost programata spre publicare in luna septembrie a acestui an, alaturi de cateva raspunsuri la chestionar, dar cercetatorii pusi la zidul infamiei sunt ingrijorati de impactul stirilor negative din mass-media la nivelul publicului larg, a carui impresie deja formata va fi greu de schimbat dupa o amanare de 9 luni. “Nu suntem preocupati de ceea ce vor crede colegii nostri, ei ne vor intelege argumentele. Ceea ce ne ingrijoreaza este ca intreaga intreprindere a neurostiintelor sociale a fost discreditata”, a declarat neurobiologul Chris Frith de la University College London, al carui articol pe tema perceptiei echitatii a fost pus sub semnul intrebarii. “Pe de alta parte, suntem toti de acord ca exista un sambure de adevar in ceea ce Vul si colegii sai au scris despre o parte din literatura de specialitate ca fiind subreda,” a comentat si Christian Keysers de la University of Groningen din Tarile de Jos, autorul unui studiu din 2007 asupra empatiei, aflat si el pe lista neagra a lui Vul.