Biosoft


Institutul de tehnologii bioinformationale

PROIECTUL MONTAUK – EXPERIMENTE ÎN TIMP

CUVÂNT ÎNAINTE

Este foarte posibil ca, dintre toate misterele şi necunoscutele

care au marcat istoria planetei şi a existenţei umane,

„PROIECTUL MONTAUK” să reprezinte cea mai uluitoare şi

totodată cea mai ocultată acţiune de anvergură a oamenilor.

Aspectele care sunt prezentate în această carte (şi în seria de

cărţi care va urma, vizând acelaşi subiect) sunt atât de

neobişnuite şi, practic, atât de uimitoare prin conţinutul şi

natura lor, încât ele pot fi încadrate cu uşurinţă la capitolul de

science-fiction. Scepticismul cititorilor poate fi alimentat, pe de

o parte, de ignoranţa lor în domeniu, iar pe de altă parte de

educaţia ştiinţifică formală şi materialistă cu care au fost

îndoctrinaţi încă din copilărie. Deja este o realitate şi un fapt

recunoscut că informaţiile ştiinţifice care sunt prezentate în

manualele şcolare sunt cu mult depăşite de concepţiile, studiile

şi descoperirile din ultimii ani în cercurile mai puţin ortodoxe

ale ştiinţei. Pe de altă parte, este relativ dificil să se ţină pasul

cu „explozia” invenţiilor, teoriilor şi ideilor ştiinţifice

inovatoare care apar, chiar dacă multe dintre acestea, fiind

„incomode” pentru interesele unor sfere de influenţă politică,

economică şi socială, sunt în mod deliberat ocultate, ignorate

sau chiar denigrate, astfel încât să nu ajungă la conştiinţa publicului

larg.

Prin urmare, aproape că nu trebuie să ne mai mirăm că, în

plin progres tehnologic şi extindere a orizontului ştiinţific la

nivel mondial, cea mai mare parte a oamenilor sau a

reprezentanţilor unor mijloace de informare massmedia încă îşi

mai pun întrebări puerile cu privire la existenţa sau nonexistenţa

civilizaţiilor extraterestre, încă mai consideră istoria

oficială ca fiind adevărată şi încă mai iau în derâdere, cu o

crasă ignoranţă, posibilitatea descoperirii şi utilizării

dispozitivelor care folosesc „energia liberă, infinită şi gratuită”

(free energy) din univers.

În contextul unei „minciuni dirijate” la nivel mondial şi al

unui extrem de complex sistem de control şi manipulare a

populaţiei Pământului (aspecte care au început să fie revelate şi

demonstrate în tot mai multe lucrări de către diverşi autori

occidentali şi chiar din ţara noastră), mintea omului obişnuit

este tentată de cele mai multe ori să ia minciuna drept adevăr şi

adevărul drept minciună. Omul simplu se bazează de cele mai

multe ori pe un aşa-zis „bun simţ” de concepţie, care îi este

inoculat în mod gradat încă din copilărie de sistemul cultural şi

social în care el trăieşte. DECONDIŢIONAREA de aceste

impresii subconştiente false (prin intermediul observaţiei

atente, a vigilenţei şi a refuzului de încadrare în aşa-zisele

„şabloane” de gândire şi comportament) este dificilă, dar

ESENŢIALA pentru a străpunge vălul iluziei şi al

automatismului în care „omul-mecanic” îşi duce existenţa.

Unul dintre cei mai importanţi factori în această direcţie îl

reprezintă accesul la INFORMAŢIA CORECTĂ, care de cele

mai multe ori este SECRETA şi OCULTATĂ. În general

vorbind, se consideră că cel mai înalt nivel de securitate (UTS -

ULTRA TOP SECRET) îl reprezintă imixtiunea diverselor

civilizaţii extraterestre în societatea umană şi relaţiile pe care

acestea le au cu anumite grupuri de influenţă ocultă care sunt

mai presus chiar decât forţa politică a guvernelor unor state

considerate Mari Puteri; în aceeaşi categorie (ULTRA TOP

SECRET) se încadrează şi „PROIECTUL MONTAUK”, care

printre altele a inclus şi tehnologia de a călători în timp. Multe

dintre aspectele pe care autorul (Preston Nichols) le prezintă în

carte sunt atât de neobişnuite pentru concepţia noastră uzuală,

încât ele pot să inducă foarte uşor ideea unei farse sau a unui

roman de ficţiune. Analiza atentă a dovezilor despre care se

vorbeşte în carte, utilizând elemente din diverse alte surse de

informare, ne poate conduce însă nu numai la convingerea că

experimentele de deplasare în timp care au fost efectuate în

cadrul „PROIECTULUI MONTAUK” sunt autentice, ci că

există chiar multe dovezi fizice care pot fi coroborate cu

afirmaţiile din carte.

Şansa a făcut să pot lua legătura cu Preston Nichols şi Peter

Moon şi astfel să aflu anumite aspecte pe care, însă, nu le pot

dezvălui deocamdată aici. Totuşi, trebuie să menţionez faptul

că domnului Nichols i-a fost refuzată în repetate rânduri

eliberarea unui paşaport internaţional de către autorităţile

americane. Prin urmare, Preston Nichols nu poate călători în

nici o ţară; mai mult, prezenţa lui este supravegheată mereu în

mod discret, fiind considerată o persoană implicată în acţiuni

specifice care sunt încadrate în categoria „Secretelor de Stat”.

Dacă într-adevăr totul este o minciună, atunci de ce toate aceste

precauţii?

Chiar dacă domnul Nichols nu are momentan posibilitatea

de a călători în România (unde ar fi fost de acord să susţină o

serie de conferinţe pe tema „PROIECTULUI MONTAUK”,

Peter Moon s-a declarat de acord să ne viziteze ţara şi să

împărtăşească celor interesaţi multe elemente inedite în ceea ce

priveşte uluitorul secret care învăluie acest proiect şi călătoriile

în timp. El ar putea fi însoţit, de asemenea, de fraţii Edward

(actualul Al Bielek) şi Duncan Cameron, adică de două dintre

fiinţele umane care au intrat în mod efectiv în vortexul

temporal de la Montauk şi s-au deplasat în diverse locaţii

spaţio-temporale ale istoriei omenirii.

INTRODUCERE

În extremitatea estică a oraşului Long Island se află

Montauk Point, care este cunoscut majorităţii new yorkezilor

datorită farului şi a frumuseţii peisajelor sale. În zona de vest

din imediata apropiere a farului există o bază militară

misterioasă, părăsită, ce aparţine Forţelor Aeriene SUA, fiind

construită pe terenul mai vechiului Fort Hero. Deşi a fost în

mod oficial închisă şi abandonată de Forţele Aeriene SUA încă

din 1969, baza a fost ulterior redeschisă, continuându-şi

activitatea fără aprobarea Guvernului Statelor Unite.

Sursa finanţării bazei reprezintă, de asemenea, un mister.

Nu s-au descoperit dovezi că guvernul sau armata ar fi furnizat

fondurile necesare. Oficialii guvernului au căutat unele

răspunsuri, însă fără succes.

Secretul operaţiunii a dinamizat imaginaţia oamenilor care

au creat legende ce se puteau asculta la tot pasul prin Long

Island. Este totuşi improbabil ca vreunul din localnicii de la

Montauk sau cei care au lansat zvonurile să cunoască întreaga

poveste a celor petrecute acolo.

Un grup de persoane care au fost implicate în aceste

experimente consideră că „Proiectul Montauk” a fost, de fapt, o

continuare, reprezentând un punct culminant al cercetărilor

efectuate la bordul distrugătorului USS Eldridge, în 1943.

Fenomenul, cunoscut sub numele de „Experimentul

Philadelphia”, în care nava a dispărut literalmente din spectrul

vizual, s-a produs în timp ce Marina americană realiza

experimente în ceea ce priveşte obţinerea invizibilităţii navelor

la detectarea lor prin intermediul radarului.

Conform acestor relatări, au urmat trei decenii de cercetări

secrete şi tehnologie aplicată. Experimentele includeau

supravegherea electronică a minţii şi controlul anumitor

categorii de populaţie. Punctul culminant al acestor

experimente a fost atins la Montauk Point, în anul 1983 şi a

reprezentat momentul când „Proiectul Montauk” a reuşit

deschiderea unei porţi spaţio-temporale către 1943.

În mod cert, persoana cea mai pregătită să ne expună

întreaga poveste este Preston Nichols, inginer electronist şi

inventator care a studiat, vreme de mai bine de un deceniu,

„Proiectul Montauk”. Interesul său pentru acest studiu a fost

amplificat parţial de circumstanţe neobişnuite ce au avut loc în

propria sa viaţă. El a reuşit să achiziţioneze în mod legal o

parte din echipamentul folosit în cadrul proiectului.

Investigaţiile sale perseverente au revelat propriul său rol pe

care l-a avut în acest proiect, adică cel de director tehnic. În

ciuda repetatelor „spălări ale creierului” şi ameninţărilor pe

care el le-a suferit, Preston a supravieţuit şi a decis că este în

interesul tuturor să-şi spună povestea.

PETER MOON

GHID PENTRU CITITOR

Datorită faptului că subiectul acestei cărţi este destul de

controversat, dorim să oferim cititorului unele jaloane de

orientare.

Această carte este un exerciţiu pentru conştiinţă. Este o

invitaţie de a privi timpul într-o nouă manieră şi de a vă

redimensiona orizontul cunoaşterii universului. Timpul ne

dirijează soarta şi ne conduce spre moarte. Deşi ne ghidăm

după legile sale, sunt multe goluri în cunoştinţele noastre

despre timp şi despre modul său de relaţionare cu conştiinţa

noastră. Sperăm că aceste informaţii vor avea cel puţin un efect

de lărgire a orizonturilor cunoaşterii actuale.

Unele informaţii pe care le veţi citi aici pot fi considerate

„date probabile”. Aceasta nu înseamnă că ele nu sunt

adevărate, dar nu sunt însă susţinute de dovezi irefutabile.

„Datele concludente” sunt reprezentate de documentaţii sau de

dovezile fizice care pot autentifica un fapt.

Datorită naturii subiectului în discuţie şi a consideraţiilor de

securitate, datele concludente despre „Proiectul Montauk” au

fost greu de obţinut. Există o zonă de hotar între aceste două

tipuri de informaţii, care poate fi numită zona „datelor cenuşii”.

Acestea sunt foarte plauzibile, însă nu sunt la fel de uşor de

dovedit ca în cazul celor concludente.

Orice investigaţie asiduă va demonstra că „Proiectul

Montauk” a avut loc cu adevărat. Probabil că cei care vor

încerca aceasta vor putea găsi persoane care au luat parte la

aceste experimente într-un fel sau altul.

Cartea de faţă nu este o încercare de a dovedi ceva anume.

Scopul său este de a relata evenimentele petrecute, care sunt de

un interes esenţial pentru cercetătorii ştiinţifici, metafizicieni,

dar şi pentru toţi locuitorii planetei Pământ, în general. Este

povestea unui anumit individ şi a cercului său de contacte cu

fiinţe şi situaţii excepţionale. Sperăm astfel ca din ce în ce mai

multe persoane care au fost implicate în acele experimente să

iasă din anonimat şi că cercetătorii vor realiza investigaţii,

furnizând astfel mai multe informaţii.

Fenomenele şi evenimentele descrise în această carte nu

sunt fictive şi nu conţin informaţii false, după buna cunoaştere

a autorilor.

La sfârşitul cărţii este prezentat un glosar care conţine atât

termeni din electronică, cât şi din domeniul ezoteric, pentru a fi

de ajutor cititorilor în vederea unei cât mai bune înţelegeri a

lucrării. Oamenilor de ştiinţă care vor citi această carte le este

indicat să înţeleagă că definiţiile din acest glosar au fost oferite

pentru a înlesni cititorului (care nu este familiarizat cu acest

limbaj) lecturarea acestei cărţi. Prin urmare, ele nu corespund

celui mai nou limbaj tehnic. De asemenea, celorlalţi le propun

să înţeleagă că diagramele prezentate în carte au fost incluse

pentru sprijinul tehnicienilor. Dacă veţi fi interesaţi să

înţelegeţi în profunzime simbolurile şi termenii tehnici ce au

fost prezentaţi vă recomand să studiaţi Manualul Radio-amatorului

sau o carte de natură asemănătoare.

PETER MOON

1

EXPERIMENTUL PHILADELPHIA

Originea „Proiectului Montauk” datează din anul 1943,

când s-au realizat cercetări cu privire la fenomenul de invizibilitate

la instalaţiile radar, operaţiune care s-a desfăşurat la

bordul distrugătorului USS Eldridge. Datorită staţionării lui

USS Eldridge în portul Navy Yard din Philadelphia, testele la

care nava a fost supusă au fost numite „Experimentul

Philadelphia”1. Deoarece a reprezentat deja subiectul multor

cărţi precum şi al unui film de lung metraj, vom oferi aici doar

o scurtă sinteză a evenimentelor.

Experimentul Philadelphia a fost cunoscut atât celor care

conduceau operaţiunile, cât şi celor direct implicaţi sub numele

de cod „Proiectul Rainbow”. Fusese gândit ca un proiect strict

secret, care ar fi ajutat la încheierea celui de-al doilea război

mondial. Premergător al tehnologiei stealth, „Proiectul

Rainbow” experimenta o tehnică ce făcea ca nava să devină

invizibilă la detectarea prin radar. Invizibilitatea se obţinea prin

crearea unui „scut” elctromagnetic care avea efect de

redirecţionare a undelor radar în jurul navei. Un „scut”

electromagnetic are rolul de a schimba întregul câmp

electromagnetic al zonei implicate în acest caz, cel din jurul

navei USS Eldridge.

Deşi obiectivul experimentului era de a face ca nava să fie

nedetectabilă prin intermediul radarului, el a avut un efect

secundar drastic şi total neaşteptat. Nava a devenit invizibilă

pentru ochiul liber şi a fost practic „extrasă” din continuumul

spaţio-temporal, pentru a reapărea brusc la Norfolk, în Virginia,

la sute de kilometri distanţă.

Din punct de vedere material, proiectul a fost un succes, dar

1 Mai multe informaţii despre Experimentul Philadelphia pot fi găsite în

Anexa E.

în ceea ce priveşte oamenii implicaţi (adică echipajul de pe

navă), el a însemnat o catastrofă. Cât timp USS Eldridge „a fost

transportat” la Norfolk şi înapoi, echipajul s-a aflat într-o stare

de completă dezorientare. În mod evident, acele fiinţe umane

părăsiseră universul fizic, precum şi tot ce era legat de acesta.

La întoarcerea navei în Philadelphia Navy Yard (Portul Marinei

Militare Philadelphia), unii membri ai echipajului erau

contopiţi cu pereţii navei. Cei care au supravieţuit se aflau întro

stare mintală de dezorientare totală şi groază teribilă.

Ulterior, echipajul a fost disponibilizat, cu diagnosticul

„nepotriviţi din punct de vedere mintal”, după ce în prealabil

membrii lui au petrecut o perioadă de timp considerabilă pentru

a-şi reface sănătatea. Cu acest „statut”, relatările lor au fost

uşor de discreditat.

Această situaţie a adus „Proiectul Rainbow” într-un mare

impas.

Deşi se făcuse o descoperire majoră, nu era nici o siguranţă

că fiinţele umane puteau supravieţui continuării experimentului.

Era mult prea riscant. Dr. John von Neumann, cel care

conducea proiectul în acea perioadă, fusese convocat să lucreze

la „Proiectul Manhattan”. După cum se ştie, acesta implica

construirea bombei atomice care a încheiat, în cele din urmă,

cel de-al doilea război mondial. Deşi nu este foarte sigur,

vastele cercetări care începuseră la „Proiectul Rainbow” au fost

reluate spre sfârşitul anilor ’40. Proiectul a continuat,

culminând cu deschiderea unei porţi în continuumul spaţiotemporal

la Montauk, în anul 1983. În cele ce urmează, vă voi

povesti cum eu, Preston Nichols, am ajuns să descopăr atât

existenţa acestui proiect, cât şi uimitoarea mea implicare în

cadrul său, ca director tehnic.

2

MONTAUK DESCOPERIT

În 1971 am început să lucrez la compania BJM2, care era o

companie bine cunoscută în Long Island. De-a lungul timpului

am obţinut calificarea de inginer electronist şi apoi am devenit

specialist în fenomene electromagnetice. Pe atunci nu auzisem

încă de Experimentul Philadelphia şi nici de proiectele care

erau conexe cu acesta.

Deşi nu eram extraordinar de interesat de aspectele

paranormale la acea vreme, am obţinut aprobarea de a studia

telepatia şi de a determina dacă aceasta există sau nu. Am

căutat să dovedesc că nu există, dar am fost surprins să

descopăr contrariul.

Am început cercetările şi am descoperit faptul că transmisiile

telepatice operează pe principii uimitor de similare cu

cele ale undelor radio. Astfel, am descoperit o undă care putea

fi numită „undă telepatică”. În unele privinţe, această undă se

comportă precum o undă radio. Aşadar, am urmărit să obţin

toate caracteristicile acestei „unde telepatice”, studiind

lungimea ei de undă şi alte aspecte corelate. Astfel am ajuns la

concluzia că, în vreme ce o undă telepatică se comportă

precum o undă radio, ea nu este, de fapt, o undă radio. Deşi se

propagă în mod similar undelor electromagnetice şi deţine

proprietăţi asemănătoare, nu toate trăsăturile undelor telepatice

se încadrau în caracteristicile normale ale unei unde radio.

Toate acestea mi se păreau deosebit de interesante.

Descoperisem o funcţie electromagnetică cu totul nouă, despre

care nu existau referinţe în nici o carte de specialitate. Doream

să aflu tot ce se putea şi am studiat toate activităţile care

foloseau acest tip de funcţie. Interesul meu în metafizică fusese

astfel trezit.

2 BJM este un nume fictiv al corporaţiei pentru care am lucrat.

Am continuat cercetările în timpul liber şi am colaborat cu

diferiţi mediumi pentru a testa şi monitoriza variatele lor

reacţii. În 1974 am observat un fenomen straniu, care era

comun tuturor mediumilor cu care lucram. În fiecare zi, la

aceeaşi oră, minţile lor erau bruiate. Aparent, în acel interval de

timp, ei nu mai puteau gândi. Suspectând faptul că interferenţa

era cauzată de un semnal electronic foarte puternic, mi-am

folosit echipamentul radio şi l-am acordat cu ceea ce venea pe

calea undelor în momentele când mediumii erau blocaţi. De

fiecare dată când apărea în eter un ciclu de 410-420 MHz, ei

deveneau ca paralizaţi. Când ciclul se oprea, mediumii îşi

puteau reîncepe activitatea după alte 20 de minute. Era clar că

acest semnal limita capacităţile lor.

Am hotărât să depistez locul de provenienţă al semnalului.

Am instalat o antenă improvizată pe capota maşinii, am luat un

receptor VHF şi l-am programat pentru căutarea sursei. Astfel

am ajuns la Montauk Point. Am descoperit că semnalul

provenea de la o antenă radar de culoare roşu cu alb, aflată pe

teritoriul bazei militare a Forţelor Aeriene.

La început am crezut că acest semnal era generat accidental.

Am cercetat zona şi am descoperit că baza era încă

operaţională. Din păcate, era foarte bine păzită, iar paznicii nu

mi-au oferit informaţii folositoare. Mi-au spus doar că radarul

era pentru un proiect realizat de către FAA. Nu puteam insista

mai mult, dar ceea ce au spus ei era un nonsens. Antena, de

fapt, era un sistem radar de apărare utilizat în cel de-al doilea

război mondial, cunoscut sub numele „Sage”. Era de-a dreptul

o antichitate şi nu găseam nici un motiv plauzibil pentru care

FAA ar fi avut nevoie de un asemenea sistem învechit. Nu i-am

crezut, dar eram intrigat. Din păcate ajunsesem într-un punct

mort.

Împreună cu echipa mea de mediumi am continuat

cercetările, dar nu ajunsesem nicăieri cu investigaţia despre

antena de la Montauk până în 1984, când m-a sunat un prieten.

Mi-a spus că locul este acum abandonat şi că ar trebui să merg

să verific. Când am ajuns acolo, am găsit moloz împrăştiat

peste tot. Am văzut un stingător de foc printre multe hârtii

aruncate haotic. Poarta era deschisă, la fel uşile şi geamurile

clădirii. Nu acela era modul în care armata renunţă la o bază.

M-am plimbat prin zonă. Echipamentul de mare voltaj a

fost primul lucru care mi-a captat atenţia. Am devenit dintr-o

dată foarte interesat, căci acela reprezenta deliciul oricărui

inginer radio. Colecţionez echipamente radio şi voiam să-l

cumpăr. Mă gândeam că va fi ieftin, dacă făceam demersurile

necesare prin Surplus Disposal Agency din Michigan.

După examinarea echipamentului am contactat agenţia şi

am discutat cu o doamnă amabilă. I-am spus ce doream, iar ea

m-a asigurat că se va interesa despre aceasta. Echipamentul

părea a fi abandonat şi arăta precum un material de reciclare.

Dacă într-adevăr era aşa, atunci aş fi reuşit să obţin ce doream.

Nu am primit nici un răspuns, aşa că am sunat din nou, trei

săptămâni mai târziu. Mi s-a spus că agenţia nu reuşise să

descopere proprietarul acelui echipament. Atât armata, cât şi

GSA (General Service Administration – Serviciul General de

Admnistraţie) susţineau că nu ştiu nimic despre acest subiect.

Din fericire, agenţia mi-a comunicat că vor continua căutările.

După încă o săptămână sau două, am sunat din nou. Aceeaşi

doamnă mi-a spus că mă va pune în legătură cu un anume John

Smith (nume fictiv), care se afla la o bază militară maritimă din

Bayonne, New Jersey.

„Vorbiţi cu el şi vă va ajuta”, mi-a spus. „Întotdeauna dorim

să ne satisfacem clienţii.”

M-am întâlnit cu John Smith, căci nu a dorit să discutăm

nimic la telefon. Mi-a spus că, în mod oficial, nimeni nu

admitea că ar deţine echipamentul. Din punctul lor de vedere

echipamentul era abandonat, iar eu puteam să merg acolo să iau

tot ce doream. Mi-a dat un act care părea a fi oficial şi mi-a

spus să-l arăt oricui mi-ar fi pus întrebări despre prezenţa mea

în zonă. Nu era însă un document oficial şi nici nu fusese

înregistrat undeva, dar m-a asigurat că va ţine poliţia la

distanţă. De asemenea, m-a recomandat administratorului de la

baza Forţelor Aeriene din Montauk care urma să îmi prezinte

zona.

3

O VIZITA LA MONTAUK

În cursul aceleiaşi săptămâni eram deja la bază. Acolo l-am

întâlnit pe administrator, dl. Anderson. A fost foarte amabil.

Mi-a arătat cum erau aranjate lucrurile şi mi-a spus să fiu atent,

ca să nu cad prin podeaua şubredă. Mi-a mai spus că eram

binevenit să iau tot ce puteam, dar dacă mă mai vedea vreodată

pe acolo mă dădea afară. Sarcina lui, la urma urmei, era să-i

ţină pe eventualii vizitatori departe de zonă. Şi-a dat seama că

actul pe care îl aveam era, în cel mai bun caz, semi-oficial. A

fost totuşi suficient de amabil să-mi spună că în fiecare seara,

la ora 7, obişnuieşte să plece să bea ceva.

Călătoria la Montauk am făcut-o cu un prieten, Brian, un

medium care mă ajuta în cercetările mele. Analizând zona, am

luat-o fiecare în două direcţii diferite. Eu am intrat într-o

clădire şi am văzut o persoană care părea a fi fără adăpost. Mia

spus că locuise în clădire de când aceasta fusese abandonată.

Mi-a mai spus că în urmă cu un an avusese loc un experiment

important şi că totul căpătase o turnură bizară. Aparent, el încă

nu-şi revenise din acel şoc.

De fapt, această persoană m-a recunoscut, dar eu habar nu

aveam cine era sau despre ce vorbea. I-am ascultat însă cu

atenţie povestea. Spunea că fusese tehnician la această bază.

Părăsise proiectul chiar cu puţin timp înainte ca baza să fie

abandonată. Îmi vorbea despre un monstru uriaş care apăruse

speriindu-i pe toţi. A menţionat multe detalii tehnice despre

aparatură şi despre modul cum funcţiona. Mi-a mai mărturisit

ceva deosebit de straniu. Mi-a spus că îşi amintea destul de

bine de mine. De fapt, fusesem şeful lui în cadrul proiectului.

Bineînţeles, mi s-a părut un nonsens.

La acea vreme, nu ştiam cât adevăr exista în povestea

respectivă. Acesta avea să fie începutul descoperirii mele că

„Proiectul Montauk” era real.

Am plecat de lângă acest om şi l-am găsit pe Brian. Se

plângea că ceva nu era în regulă şi că simţea vibraţii stranii. Lam

rugat să efectueze o scanare mediumică a locului chiar în

acel moment. Ceea ce a văzut el era similar cu cele descrise de

persoana fără adăpost. Vorbea despre tipare meteorologice

neregulate, despre controlul minţii şi despre apariţia unui

monstru ciudat. Controlul minţii a fost principalul fenomen

„citit” de Brian.

Scanarea a fost interesantă, dar eram acolo să transportăm

echipamentul. Mare parte din el era deosebit de greu şi nu ni sa

permis să aducem maşina aproape. Oricum, am reuşit să luăm

o mare parte din echipamentul abandonat ce fusese utilizat în

„Proiectul Montauk”.

Câteva săptămâni mai târziu, am fost uimit de vizita unei

persoane care a dat buzna în laboratorul meu. A venit direct la

laborator, care se afla în spatele casei, fără a suna la uşă.

Susţinea că mă cunoştea şi spunea că am fost şeful lui. A

continuat să-mi explice multe din detaliile tehnice din

„Proiectul Montauk”. Povestea lui se completa cu cele spuse de

medium şi de persoana fără adăpost. Nu l-am recunoscut, dar

am ascultat tot ce avea de spus.

Eram sigur că ceva se petrecuse la baza militară de la

Montauk, dar nu ştiam ce. Implicarea mea în acest proiect era

evidentă, dar nu o luam foarte serios în considerare.

Mărturisesc, însă, că eram destul de nedumerit de faptul că

diferite persoane îmi spuneau că mă recunosc. Trebuia să

investighez cu atenţie „Proiectul Montauk”. Aşa că am plecat şi

mi-am montat cortul pe plaja de la Montauk Point pentru vreo

săptămână. Am intrat prin diferite baruri, întrebând localnicii

despre ce se mai aude referitor la baza militară. Am vorbit cu

oameni pe plajă, pe stradă, oriunde îi găseam. I-am întrebat

despre toate activităţile dubioase despre care se presupune că

au avut loc în acea zonă.

Şase oameni diferiţi mi-au spus că ninsese în mijlocul lui

august. Au fost înregistrate vânturi de o forţă specifică

uraganelor, apărute de nicăieri. Furtuni puternice, tunete şi

fulgere au fost văzute în zonă apărând în circumstanţe

neobişnuite. Fenomenele se manifestau, deşi nu existau

informaţii meteorologice care să sugereze iminenţa declanşării

lor.

Au existat şi alte poveşti neobişnuite în afara celor despre

vreme. Acestea includeau povestiri despre animale care

apăreau în oraş în turme şi uneori chiar se izbeau de ferestre.

Venisem acolo împreună cu câţiva mediumi. Povestirile

localnicilor au confirmat ceea ce mediumii puteau simţi prin

propria lor receptivitate.

În sfârşit, mi-a venit ideea să vorbesc cu şeful poliţiei care,

de asemenea, m-a informat despre tot felul de întâmplări

bizare. De exemplu, el observase că cele mai multe infracţiuni

erau săvârşite într-o anumită perioadă a zilei, care ţinea cam

două ore. Apoi brusc, nimic. După linişte, urma o altă perioadă

de două ore în care se săvârşau alte infracţiuni. Mi-a relatat

despre tinerii din oraş care se adunau în grupuri timp de două

ore după care, în mod misterios, se despărţeau, ducându-se

fiecare în propria sa direcţie. Şeful poliţiei nu putea oferi

explicaţii, însă declaraţiile corespundeau perfect cu informaţiile

oferite de mediumi despre experimentele de control abuziv al

minţii altor oameni.

Am adunat o serie de informaţii destul de stranii, însă nu

deţineam prea multe răspunsuri. Devenisem, însă, foarte

intrigat de toate aceste aspecte. Mergeam deseori la târguri

unde se comercializau echipamente radio, iar acolo eram

recunoscut de mai multe persoane. Nu aveam nici cea mai vagă

idee despre cine erau acestea, dar mă obişnuisem să vorbesc cu

ele şi să le întreb despre Montauk. Cu timpul, mi-au parvenit

din ce în ce mai multe informaţii, dar totul era încă un mare

puzzle.

BAZA MILITARĂ MONTAUK AIR FORCE

Imagine generală, privită dinspre nord. Centrul computerelor se află pe

partea dreaptă. În spatele acestuia se află o clădire de birouri. Clădirea

rotundă din stânga este o clădire pentru radar care a fost folosită ca depozit.

REFLECTORUL RADARULUI

Acesta este uriaşul reflector de radar care se află pe clădirea

transmiţătorului de la Baza Militară Montauk Air Force.

4

SOSEŞTE DUNCAN

În luna noiembrie a anului 1984, în uşa laboratorului meu

şi-a făcut apariţia o persoană pe care nu o cunoşteam. Numele

ei este Duncan Cameron. Avea un fragment de echipament

audio şi dorea să ştie dacă îl puteam ajuta. S-a adaptat rapid la

grupul de mediumi cu care lucram la acea vreme. Interesul său

în domeniul tehnic era o continuare a liniei mele iniţiale de

cercetări. Duncan avea aptitudini foarte bine dezvoltate pentru

aceste cercetări şi era deosebit de entuziast. Mă gândeam că

totul era prea frumos pentru a fi adevărat. Asistentul meu,

Brian, simţea la fel. Nu vedea cu ochi buni implicarea bruscă a

lui Duncan şi a decis să continue cercetările pe cont propriu.

La un moment dat, l-am surprins pe Duncan spunându-i lui

Brian că urma să-l duc într-un loc pentru a vedea dacă îl va

recunoaşte. L-am dus cu maşina la baza Forţelor Aeriene de la

Montauk. Nu numai că a recunoscut-o, dar mi-a spus care era

scopul deservit de fiecare dintre diferitele clădiri. Ştia cu

exactitate multe detalii. Evident, mai fusese acolo. Cunoştea

locul precum propriul său buzunar. Noile informaţii primite de

la Duncan se îmbinau de minune cu cele pe care deja le

deţineam.

Când Duncan a păşit în clădirea transmiţătorului, brusc a

intrat într-o formă de transă şi a început să divulge tot felul de

informaţii. A trebuit să-l scutur de câteva ori pentru a-l scoate

din acea stare. Când l-am readus pe Duncan în laborator, am

aplicat unele tehnici pe care le învăţasem pentru a-l ajuta să-şi

deblocheze amintirile. Multe dintre straturile de programări

mentale subconştiente erau acum verbalizate, iar o mare parte

dintre acestea conţineau informaţii despre „Proiectul

Montauk”.

Au fost astfel revelate multe informaţii valoroase, până

când Un aspect şocant a răzbit din profunzimile

subconştientului direct în mintea conştientă a lui Duncan. El a

spus că fusese programat să vină la mine acasă, să se

împrietenească cu mine şi apoi să mă ucidă şi să arunce

întregul laborator în aer. Toată munca mea ar fi fost astfel

distrusă. Duncan era mult mai îngrozit de toate acestea decât

eram eu însumi. A jurat că nu-i va mai ajuta pe cei care l-au

programat şi de atunci a lucrat cu mine.

Cercetările realizate împreună cu Duncan au scos la lumină

informaţii şi mai stranii. El fusese implicat în Experimentul

Philadelphia! Mi-a mărturisit că atât el, cât şi fratele său,

Edward, au fost membri ai echipajului de pe Eldridge3. Foarte

multe lucruri au ieşit mai apoi la suprafaţă, ca rezultat al

investigaţiilor realizate împreună cu Duncan. Eu începusem

deja să-mi amintesc de unele aspecte despre „Proiectul

Montauk” şi acum eram sigur că fusesem personal implicat în

realizarea acestuia. Doar că nu ştiam cum sau de ce. Puzzle-ul

se limpezea gradat. Am descoperit că Duncan era un medium

deosebit de sensibil şi, cu ajutorul lui, am reuşit să confirm noi

informaţii.

3 O descriere a rolului lui Duncan în Experimentul Philadelphia poate fi

citită în cartea Experimentul Philadelphia şi Alte Conspiraţii (The

Philadelphia Experiment & Other Conspiracies) scrisă de Brad Steiger, Al

Bielek şi Sherry Hanson Steiger.

5

O CONSPIRAŢIE DEMASCATA

De atunci, am vizitat oraşul Montauk de mai multe ori, de

obicei însoţit de diferite persoane care fuseseră implicate în

proiect. Un mic grup dintre noi ne-am dat seama că

descoperisem unul din proiectele ce beneficia de o confidenţialitate

excepţională în SUA. Era deci imperios necesar să

facem ceva cu aceste informaţii. În caz contrar, ne-am fi putut

trezi pe lumea cealaltă.

Ne-am hotărât, deci, să acţionăm. Care era însă cel mai

indicat lucru de făcut în această direcţie? Să publicăm întreaga

poveste? Am dezbătut pe larg toate posibilităţile. În iulie 1986,

am decis cu toţii că ar trebui să merg la United States

Psychotronics Association, USPA (Asociaţia Americană de

Psihotronie) din Chicago şi să vorbesc despre cele descoperite.

M-am dus şi am reuşit să incit interesul conducerii de acolo.

Zvonul a ajuns cu repeziciune la cei care nu doreau dezvăluirea

„Proiectului Montauk”. Fiind la Chicago, am ţinut un curs

neprogramat despre acest subiect. Informaţia a ajuns astfel la

sute de oameni şi a contribuit considerabil la siguranţa noastră.

Nu puteam fi pur şi simplu anihilaţi fără să se stârnească o

furoare în masă. Chiar şi astăzi apreciez atitudinea deschisă şi

libertatea de exprimare oferită de USPA.

Ne-am hotărât apoi să transmitem informaţiile descoperite

guvernului federal. Unul din asociaţii mei îl cunoştea pe

nepotul unui senator (în zona de sud-vest). Nepotul, pe care îl

vom numi Lenny, lucra pentru senator. I-am furnizat

informaţiile lui Lenny, care le-a transmis unchiului său. Aceste

informaţii cuprindeau şi fotocopii ale ordinelor primite de

diferiţi militari din personalul proiectului, pe care noi le

găsisem împrăştiate la bază.

Senatorul a întreprins o anchetă personală şi a descoperit

că, într-adevăr, militarii tehnicieni fuseseră transferaţi la acea

bază. Senatorul mai aflase că baza militară de la Montauk

fusese închisă şi abandonată încă din anul 1969. Pentru că a

servit ţara în uniformă de general al Forţelor Aeriene

Americane, senatorul era interesat în mod deosebit să ştie de ce

personalul Forţelor Aeriene lucra într-o bază părăsită şi, mai

ales, de unde proveneau fondurile pentru redeschiderea şi

întreţinerea ei.

După ce a întreprins propria lui investigaţie şi după ce a

văzut fotografiile şi documentele pe care noi i le oferisem,

senatorul nu a mai avut nici o îndoială că baza fusese, întradevăr,

activă. Astfel, s-a verificat şi s-a descoperit că bazele

militare Fort Hero (care este, de altfel, numele original al bazei

militare ce exista în timpul primului război mondial şi care

cuprinde şi actuala bază militară a Forţelor Aeriene) şi

Montauk erau într-adevăr abandonate şi figurau ca fiind în

proprietatea Serviciul General de Administraţie (General

Services Administration), încă din 1970.

Senatorul s-a implicat foarte mult în aceste cercetări şi a

călătorit la Long Island pentru a întreprinde cercetări despre

baza Forţelor Aeriene Americane de la Montauk. Nu a fost

întâmpinat cu cooperare entuziastă, în ciuda acreditărilor sale

impresionante. Oamenii relatează că l-au văzut privind de după

garduri, căutând să înţeleagă ce se petrece. M-a vizitat personal

şi m-a rugat să păstrez tăcerea, căci altfel îi periclitam ancheta.

Acesta este motivul pentru care am ţinut ascunse aceste

informaţii până acum.

Până la finalizarea investigaţiei, senatorul nu a reuşit să

descopere nici o urmă de finanţare guvernamentală, nici

aprobări oficiale, nici comisii de supraveghere şi nici înregistrarea

vreunei plăţi. După un timp, el a ieşit la pensie, dar

am fost informat de către Lenny că senatorul nu are nimic

împotrivă ca povestirea mea să fie publicată. Mi-a mai spus că

senatorul este încă „în scenă” şi că ancheta a fost redeschisă.

6

PROIECTUL MOONBEAM

În vreme ce senatorul investiga documente ce ar putea

revela secretele de la Montauk, am ştiut că el nu-mi va elucida

propriile neclarităţi. Eram recunoscut de oameni pe care eu

însumi nu îi cunoşteam şi era evident că mă confruntam cu

severe blocaje de memorie. Nu mă puteam resemna datorită

faptului că aveam un set complet de amintiri „normale”, care

îmi spuneau unde fusesem.

Memoria mea se îmbunătăţise de când lucram cu Duncan şi

la un moment dat am realizat că existasem în două dimensiuni

temporale distincte. Oricât de straniu ar putea să pară această

afirmaţie, ea era totuşi singura explicaţie rezonabilă în acele

circumstanţe. Datorită faptului că memoria mea era încă în

mare parte blocată, am identificat trei moduri de abordare a

problemei. Primul consta din a urmări să îmi amintesc de

celălalt mediu temporal prin regresie sau hipnoză. S-a dovedit a

fi însă foarte dificil în cazul meu, iar rezultatele au fost, practic,

nule. Al doilea mod presupunea căutarea de indicii şi sugestii

(în propriul nostru mediu temporal) că celălalt mediu temporal

exista cu adevărat. Al treilea mod consta din încercarea de a

găsi răspunsuri cu ajutorul tehnologiei. Acesta includea anumite

teorii ale modului în care exista celălalt mediu temporal şi

despre cum am ajuns eu acolo. Am apreciat că al treilea mod de

abordare era cel mai uşor. Mi s-a spus că multor oameni li se

poate părea situaţia ca fiind deosebit de stranie, dar eu eram

foarte familiarizat cu teoriile implicate în Experimentul

Philadelphia şi nu mă simţeam intimidat de fizică şi

electromagnetism. Mi se părea plauzibil. Al doilea mod de

abordare a situaţiei s-a dovedit a fi, de asemenea, de mare

ajutor, însă indiciile erau greu de depistat.

Eram în anul 1989. Am început să hoinăresc prin uzina

BJM, unde încă lucram. Obişnuiam să vorbesc cu diferite

persoane, urmărind să obţin orice informaţie se putea fără să

par prea interesat. Mă plimbam adeseori prin uzină, focalizat

fiind asupra diferitelor reacţii emoţionale care îmi erau

dinamizate de locurile prin care ajungeam. Am observat că, de

fiecare dată când mă aflam în dreptul unei anumite camere,

deveneam foarte iritat. Stomacul meu pur şi simplu vibra. Am

simţit foarte clar că în acea cameră se găsea ceva ce mă

deranja. Am sunat la acea uşă şi mi s-a spus că nu aveam

permisiunea să intru. Era o zonă de maximă securitate. Se

spunea că doar zece oameni din uzină aveau dreptul să intre în

acea cameră. Am descoperit apoi că, practic, nimeni nu ştia

care era utilitatea acelei camere. În sfârşit, descoperisem două

persoane care fuseseră înăuntru, dar care au spus că nu pot

vorbi despre aceasta. Probabil una dintre cele două persoane ma

denunţat, căci la scurt timp am primit vizita personalului de

pază şi securitate. Era timpul să mă opresc pentru o vreme.

La un an de zile de la zadarnica mea investigaţie, camera a

fost în întregime dezafectată. Uşile erau larg deschise şi oricine

putea intra. Era evident că înăuntru fuseseră depozitate şi

întrebuinţate tot felul de echipamente. Semne de praf arătau că

în cameră existaseră patru obiecte rotunde. Am presupus că era

vorba de bobine. Era foarte clar că acolo fusese instalată o

consolă. Mai exista şi un cablu de înaltă tensiune. Acest loc îmi

dădea fiori, dar eram hotărât să aflu tot ce se putea.

În spatele camerei am descoperit un lift. Am intrat înăuntru

şi am văzut cu uimire că nu erau decât două butoane: parter şi

subsol. Mai exista şi o mică tastatură cu cifre. Am apăsat pe

butonul subsol încercând să cobor, dar liftul nu s-a pornit. Am

auzit o voce care îmi spunea să introduc codul numeric la acea

tastatură. Nu ştiam codul şi, drept urmare, s-a declanşat un

semnal sonor care a durat 30 de secunde. Securitatea fusese

alertată. Intrasem din nou pe un drum mort.

Nu prea înscriam în favoarea mea, spre deosebire de

serviciul de securitate, şi a trebuit să ies din cadru din nou

pentru o vreme. Începusem să mă gândesc cum aş putea

demonstra că ceva neobişnuit se petrecea acolo.

De asemenea, îmi aminteam de anumite experienţe stranii

anterioare, care au avut loc în vreme ce lucram la BJM. Astfel,

a existat o perioadă când, brusc, un plasture de prim ajutor

apărea pe mâna mea. Eram sigur că nu fusese acolo cu 15

minute înainte! Nu-mi aminteam să-l fi pus eu. Şi acest

fenomen straniu s-a petrecut de mai multe ori la rând. La un

moment dat, în timp ce lucram la birou, am simţit brusc cum

mâna începe să mă doară. Pe mână aveam o rană şi peste ea se

afla un plasture. Eram absolut sigur că nici eu, nici altcineva

nu-mi lipise acel plasture. Am devenit foarte suspicios. M-am

ridicat de la birou şi m-am dus la infirmieră. I-am spus: „S-ar

putea să-ţi pară ciudat, dar spune-mi, te rog, am fost eu aici

pentru a-mi pune un plasture?”.

„Nu, nu aţi fost”, mi-a răspuns ea.

Am întrebat-o de unde l-aş fi putut lua şi mi-a spus:

„Probabil l-aţi luat din trusele de prim ajutor. Nu vă amintiţi?”.

„Încerc să înţeleg”, i-am spus, după care am plecat.

Mă gândeam că singurul loc unde aş putea găsi un plasture

la BJM este infirmieria. Aveam nevoie de orice dovadă, aşa că

mi-am promis să nu mai folosesc vreodată o trusă de prim

ajutor.

În final mi-am amintit de ce suferisem atâtea răni la mâini.

În cealaltă realitate (în realitatea alternativă) eram deseori

nevoit să mut diferite elemente de echipament. Eram cam

singurul care putea face aceasta, căci oricine se apropia de acel

echipament avea probleme. Dintr-un anumit motiv, pe mine nu

părea să mă afecteze, însă obiectele erau foarte masive şi greu

de manevrat. Neavând pe nimeni dispus să mă ajute, rănile de

la mâini şi plasturii de prim ajutor deveniseră un fapt curent.

Îmi ţinusem promisiunea de a nu folosi truse de prim ajutor. De

fiecare dată când apăreau, verificam dacă fusesem la

infirmerie, iar fişele arătau clar că nu fusesem acolo. Pentru că

era un fapt destul de straniu, probabil că infirmiera m-a raportat

la serviciul de securitate. Aceştia m-au vizitat şi mi-au spus:

„De ce întrebaţi de plasturi de prim ajutor, d-le. Nichols?”.

Ştiam încă o dată că nu trebuie să mai continui.

Rememorarea acestor experienţe legate de plasturii de prim

ajutor m-a ajutat să-mi împing amintirile până în 1978. Îmi

aminteam de o zi când mă aflam la masa mea de lucru. Brusc,

am simţit un miros puternic de transformatoare încinse. Apărea

şi dispărea foarte repede. Era extrem de înţepător, precum

mirosul de smoală arzândă. Aceasta s-a produs la ora 9

dimineaţa. Restul zilei a continuat normal până la ora 4 dupăamiaza,

când întreaga uzină a început să miroasă a fum

irespirabil de la transformatoare încinse. M-am gândit: „Este

exact acelaşi miros pe care l-am simţit la ora 9 dimineaţa!”.

Dar mi-a trecut prin minte că probabil evenimentul nu s-a

produs când credeam eu. Nu poţi să dai foc unui transformator

şi să faci fumul să dispară aşa de repede cum am simţit eu în

acea dimineaţă.

S-au mai petrecut multe evenimente de o asemenea natură.

Fiecare piesă din puzzle dădea o notă de confuzie subiectului

principal. O mulţime de oameni au continuat să mă recunoască.

Ara început să primesc genul de corespondenţă pe care îl

primeşte în mod normal o persoană care ocupă funcţia de

vicepreşedinte într-o companie. De exemplu, am fost invitat să

particip la o conferinţă despre patente şi brevete. Nu ştiam

despre ce vorbeau. Am mai fost invitat la întâlniri cu un anumit

director. De fiecare dată când vorbeam cu el, părea foarte agitat

şi neliniştit.

Cele mai multe întrebări pe care le primeam de la aceste

persoane erau despre „Proiectul Moonbeam”. Nu ştiam ce era.

Dar într-o zi am avut un îndemn intuitiv. Subsolul clădirii de la

BJM din Melville avea o zonă de maximă securitate. Deşi

conştient că nu am aprobarea de a merge acolo, m-am dus. În

mod normal, când treci dintr-o zonă de securitate în alta,

trebuie să predai gardianului de serviciu ecusonul tău, iar el îţi

înmânează altul (cu un aspect diferit). Aceasta îţi permite apoi

să intri în zona respectivă de securitate. M-am dus pur şi

simplu şi am predat ecusonul meu, care era caracteristic unei

zone de o mai mică securitate. Şi ce credeţi? Mi-a înmânat un

alt ecuson cu numele meu pe el. Avusesem o presimţire şi a

funcţionat. Am mers prin acea zonă şi mi-am lăsat intuiţia să

mă ghideze. M-am îndreptat către o încăpere îmbrăcată elegant

în lemn de mahon. Înăuntru am găsit un birou mare pe care se

afla o plăcuţă ce avea inscripţionate următoarele: „Preston B.

Nichols, Assistant Project Director” (Asistentul Directorului de

Proiect). Aceasta a fost prima dovadă fizică tangibilă pe care o

aveam că, în mod clar, se petrecea ceva cu totul ieşit din

comun. M-am aşezat la birou şi am început să răsfoiesc diferite

dosare. Era imposibil să ies cu vreun document din birou, căci

ştiam că la ieşirea din zona de înaltă securitate voi fi

percheziţionat. Aşa că am încredinţat tot ce vedeam memoriei

mele. Am avut o a doua carieră aici despre care nu ştiam

aproape nimic! Nici măcar nu pot vorbi despre aceasta,

deoarece sunt informaţii strict confidenţiale. Sunt obligat să nu

dezvălui nimic din aceste informaţii pe parcursul a 30 de ani în

urma unei înţelegeri pe care am semnat-o cu BJM. Totuşi nu

am semnat nimic cu privire la activităţile din cadrul

„Proiectului Montauk”. Am petrecut în jur de şase ore în biroul

meu nou descoperit, cercetând cu multă atenţie diferite

documente. Apoi am decis să mă întorc la slujba mea obişnuită,

înainte ca ziua să se fi terminat. Am predat ecusonul şi am

plecat. Au trecut cam două zile până când m-am decis că a sosit

timpul să mă întorc şi să verific din nou situaţia. Am predat

încă o dată ecusonul gardianului dar, de data aceasta, nu mi-a

dat nimic în schimb. Mi-a spus: „Apropo, dl. Roberts (nume

fictiv) doreşte să vă vorbească”.

Un bărbat, dl. Roberts se pare, a ieşit dintr-un birou pe uşa

căruia scria „Project Director” (Director de Proiect). M-a privit

şi m-a întrebat: „De ce vreţi să intraţi aici, domnule?”.

„Să ajung la celălalt birou al meu”, am răspuns eu.

Mi-a spus: „Nu aveţi nici un alt birou aici”.

Am indicat camera unde ştiam că se află biroul meu. Dar,

după ce am intrat în cameră împreună cu directorul de proiect,

am descoperit că totul dispăruse. În cele câteva zile cât nu mai

fusesem acolo, ei şterseseră orice urmă de-a mea din acea

cameră.

Probabil cineva realizase că-mi vizitasem biroul când nu

trebuia. Intrasem într-o stare normală a minţii, care nu era pe

placul lor. Se pare că ei nu lansaseră programul (prin care eram

transferat în realitatea alternativă) pentru acea zi şi sunt

convins că se întrebau de ce venisem. Probabil ei

concluzionaseră că procesul avea fisuri şi că eram oarecum

capabil să-mi amintesc de existenţa alternativă. Drept rezultat,

ei au hotărât să oprească totul. Am fost escortat afară şi mi s-a

spus că, dacă scoteam vreun cuvânt despre ceea ce credeam că

văzusem, voi fi trimis în închisoare, iar „cheia va fi aruncată”.

Am încercat să mă gândesc la alte incidente bizare care

avuseseră loc. Mi-am păstrat o atitudine suspicioasă şi am făcut

investigaţii ani la rând. Eram acum sigur că experimentasem

două existenţe separate. Cum se face că mă aflam la Montauk

şi lucram la BJM, aparent în aceeaşi perioadă de timp? Deja

ajunsesem la concluzia că trebuie să fi avut două slujbe

simultan, pentru că a existat o perioadă când mă întorceam

acasă epuizat.

Ajuns în acest punct, tot ceea ce aţi citit forma un haos

imens în mintea mea. Ştiam că lucrasem în două dimensiuni

temporale diferite sau poate chiar în mai multe. De fapt,

descoperisem multe lucruri, dar totul îmi era mai degrabă

confuz, decât limpede. În 1990, am reuşit să fac, totuşi, o

descoperire majoră în cercetările mele. Începusem să

construiesc o antenă Delta T4 pe acoperişul laboratorului meu.

4 O antenă Delta T este o antenă în formă de octaedru care are un efect de

transpunere în alte domenii (realităţi) temporale. Este menită să curbeze

timpul. Delta T = Delta Timp. În ştiinţă, Delta este folosit pentru a sublinia

schimbarea, iar „Delta T” se referă la o schimbare temporală. Mai multe

informaţii despre natura acestei antene vor fi oferite în paginile următoare.

Într-o zi, mă aflam pe acoperişul laboratorului şi lipeam inelele

antenei în cutiile releului (care transmite semnale de la antenă

în laborator). Se pare că, în vreme ce ţineam firele să le lipesc,

funcţiile timpului îmi făceau mintea să se transpună în altă

realitate. Cu cât sudam mai mult firele între ele, cu atât mai

mult reuşeam să devin mai conştient de acest proces. Apoi,

brusc, într-o zi, întreaga memorie mi-a revenit! Ceea ce puteam

înţelege era că antena Delta T unea fluxurile de unde temporale

în momentul în care eu conectam firele între ele. Pur şi simplu

îmi modifica gradat percepţia minţii cu privire la timp. Antena

accentua timpul (curbându-l) şi astfel se producea o curbare

suficientă pentru ca eu să mă aflu la modul subconştient în

două linii temporale. Aceasta a fost reuşita memoriei mele.

Oricare ar fi fost explicaţia, eu eram bucuros că

recâştigasem o mare parte din memoria mea. Cred, de

asemenea, că teoria mea despre antena Delta T este corectă,

deoarece, cu cât petreceam mai mult timp lucrând la antenă, cu

atât îmi reveneau mai multe amintiri. Până în iunie 1990, îmi

recăpătasem toate amintirile mele importante.

În iulie am fost concediat. După acel moment toate relaţiile

mele apropiate au fost, de asemenea, înlăturate. După ce

lucrasem la BJM mai bine de două decenii, acum nu mai

aveam prieteni şi nici alte legături cu compania. Sursele mele

de informaţii au fost sever reduse.

Aveţi acum o panoramă generală a circumstanţelor în care

am reuşit să-mi recâştig memoria. Următoarea parte a cărţii

conţine prezentarea „Proiectului Montauk”, ce include o

descriere generală a tehnologiei implicate. Istorisirea se

bazează pe propriile mele amintiri şi pe informaţiile care mi-au

fost împărtăşite de diferiţi colegi implicaţi, la rândul lor, în

acest proiect de amploare.

7

WILHELM REICH ŞI PROIECTUL

PHOENIX

Guvernul Statelor Unite începuse, spre finalul anilor ’40,

proiectul pentru controlul vremii ce purta numele de cod

„Phoenix”. Informaţiile şi tehnologia pentru acest proiect

proveneau de la dr. Wilhelm Reich, un om de ştiinţă austriac

care studiase împreună cu Freud şi Carl Jung.

Reich era un om genial, dar foarte controversat. Deşi a

întreprins vaste experimente şi a scris multe volume de specialitate,

puţini din criticii săi i-au privit cu bunăvoinţă

cercetările, iar multe dintre acestea nu ne sunt disponibile. O

parte din vină poate fi atribuită şi organizaţiei „Food And Drug

Administration” (FDA, autoritatea americană care are un

cuvânt greu de spus în privinţa protecţiei consumatorilor) , care

a supravegheat arderea masivă a tuturor materialelor sale

disponibile şi a distrus mare parte din echipamentul său de

laborator.

Reich este cunoscut şi ca descoperitorul energiei orgonice,

numită, de altfel, şi energia orgasmică sau energia vieţii.

Experimentele sale au revelat că energia orgonică este în mod

distinct diferită de cea electromagnetică obişnuită. Reich era

capabil să demonstreze în laborator existenţa acestei energii.

Descoperirile sale au fost consemnate în diferite jurnale

medicale şi de psihiatrie ale vremii. Nu atât descoperirea în

sine a energiei orgonice a făcut din Reich un personaj celebru,

dar controversat, ci mai ales faptul că el a declarat, în faţa

autorităţilor, că a reuşit să vindece cancerul cu ajutorul teoriilor

sale. El asocia, de asemenea, energia „orgonică” cu „energia

cosmică” şi cu conceptul newtonian de „eter”. Nici una din

viziunile sale nu i-au câştigat susţinerea din partea oamenilor

de ştiinţă convenţionali ai anilor ’40.

La începutul secolului trecut (1900), oamenii de ştiinţă

îmbrăţişaseră noţiunea newtoniană de „eter”. Aceasta se referea

la o ipotetică substanţă invizibilă despre care se postula că

umple tot spaţiul şi serveşte drept mediu de manifestare a

energiei radiante şi a luminii. Einstein, care a acceptat teoria în

anii de început ai studiilor sale, a concluzionat în final că nu

putea exista o mare calmă de eter prin care materia se mişcă.

Nu toţi fizicienii i-au acceptat însă opinia, iar Reich a fost unul

dintre aceştia. El a arătat că Einstein a argumentat greşit

conceptul de eter static. Reich considera că eterul se manifestă

sub forma undelor în natură şi nicidecum static.

De atunci savanţii convenţionali au recunoscut existenţa

fenomenului care reprezintă o încrucişare între particule şi

unde. Uneori s-au făcut referiri asupra acestora cu numele de

„wavecles” (wave + particles). Cercetări obişnuite au

demonstrat că vidul conţine, de asemenea proprietăţi complexe

care sunt de natură dinamică.

Deşi nu este scopul meu să preiau cazul lui Reich, conceptul

său asupra eterului s-a dovedit a fi funcţional în cadrul

cercetărilor mele. Nu contează dacă ne referim, de fapt, la

„wavecles” sau la fenomene mult mai ezoterice când vorbim

despre eter. Acesta este cuvântul pe care Reich l-a folosit şi este

mai uşor pentru mine să descriu astfel diferitele aspecte pentru

publicul larg. Cititorul este invitat să lectureze lucrările lui

Reich, căci opera sa este vastă şi cuprinde mult mai multe

elemente decât pot fi reproduse în cadrul acestei cărţi.

De exemplu, Reich a descoperit întrebuinţări practice ale

teoriilor sale, cum ar fi cele care ţin de modificarea vremii. El a

descoperit că furtunile violente acumulează „energie orgonică

moartă” pe care a numit-o DOR. Energia orgonică moartă se

referă la acumulările de energie care se află pe o spirală

descendentă. Despre energia orgonică şi cea DOR s-a

descoperit că ele sunt prezente nu numai în organisme

biologice, dar şi în regiuni libere ale mediului înconjurător. Un

om energic, activ şi entuziast este considerat a avea o mare

energie orgonică, în vreme ce un ipohondru plângăcios are o

mare energie DOR.

De exemplu, Reich a descoperit că gradul de intensitate al

furtunii este direct proporţional cu cantitatea de energie DOR,

astfel că, cu cât există mai multă energie DOR într-o furtună,

cu atât furtuna va fi mai violentă. A experimentat multe

modalităţi de a dispersa energia DOR şi a inventat o metodă

electromagnetică simplă de a reduce violenţa furtunilor. Spre

finalul anilor ’40, Reich a contactat guvernul SUA şi le-a spus

membrilor acestuia că a creat o tehnologie care poate reduce

intensitatea furtunilor. În ciuda oricăror informaţii false pe care

le-aţi putea auzi, guvernul american ştia deja ce poate face

Reich şi îi recunoştea meritul de geniu. Guvernul i-a solicitat

prototipurile, iar el a fost încântat să colaboreze, căci nu era

interesat de progresul mecanic, ci doar de cercetare.

Astfel, echipa tehnologică a guvernului a folosit informaţiile

obţinute de la Reich împreună cu modalităţile

tehnologice descoperite de ei în vederea monitorizării meteo si

astfel au dat naştere la ceea ce a devenit cunoscut sub numele

de „radiosondă”. Contribuţia guvernului la crearea radiosondei

datează din 1920, o dată cu realizarea dispozitivului numit

„metrograf aeropurtat”5. Acesta era un dispozitiv mecanic care

înregistra temperatura, umiditatea şi presiunea atmosferică. Era

lansat într-un balon dotat cu paraşută şi înregistra informaţiile

pe un sul de hârtie. Balonul era proiectat astfel încât la un

moment dat se spărgea, urmând ca paraşuta să ducă

metrograful la pământ în bune condiţii. Publicul era încurajat

să le recupereze, primind câte 5 dolari pentru fiecare dispozitiv

predat, sumă ce era considerabil mai valoroasă decât în

prezent. Acesta era modul în care guvernul obţinea informaţii

meteorologice exacte.

Pentru că aceste dispozitive erau trimise prin poştă, timpul

care trecea până când informaţiile puteau fi studiate şi analizate

5 Cuvântul „metrograf este mai uşor de înţeles ştiind că de fapt „metro” se

referă la un dispozitiv meteorologic şi „graf semnifică reprezentare grafică.

era mult prea îndelungat.

Spre sfârşitul anilor ’30, a fost proiectat un nou dispozitiv ce

purta numele de „metrograf radio”. Acesta era similar

metrografului aeropurtat, cu excepţia că noul dispozitiv era

dotat cu senzori electrici, conectaţi la un transmiţător care

trimitea informaţia la un receptor aflat pe pământ.

Când Wilhelm Reich a contactat guvernul SUA, spre

sfârşitul anilor ’40, cel mai bun dispozitiv meteo era pe atunci

metrograful radio. El le-a prezentat un mic pachet din lemn de

plută care putea fi trimis în aer cu un balon. Conform

declaraţiilor martorilor, în apropierea furtunilor cu descărcare

electrică, pachetul de plută se desfăcea şi se declanşa automat

procesul de cercetare a zonei.

Guvernul a combinat tehnologia metrografului radio cu

dispozitivul de disipare a energiei DOR al lui Reich şi au

realizat un aparat relativ simplu, pe care l-au numit

„radiosondă”. Acesta a fost perfecţionat până când s-a reuşit

obţinerea unor efecte considerabile asupra aspectelor meteo ce

puteau fi reproduse.

În anii ’50 erau trimise în aer aproximativ două sute de

radiosonde pe zi. Din moment ce aceste dispozitive erau

trimise în aer cu ajutorul baloanelor, ele nu aterizau suficient de

brusc pentru a se autodistruge în urma impactului. Publicul le

găsea şi era aproape imposibil să păstreze dispozitiul suficient

de secret fără să atragă suspiciuni. Guvernul a dat publicităţii

aparentul scop al înregistrării informaţiilor meteo, fapt care ar

fi ajutat cercetările a căror reală natură nu fusese divulgată,

dezinformând astfel populaţia. Adevăratul scop nu este foarte

evident. Dacă cineva s-ar fi acordat pe frecvenţa dispozitivului

dintr-un asemenea montaj, utilizând echipament radio normal,

semnalul nu ar fi părut deloc neobişnuit. Până aici toate bune!

Ei au arătat publicului o staţie de recepţie a informaţiilor;

era programată să primească datele inexacte şi nefolositoare.

Acest echipament de recepţie a fost produs în serie redusă.

Zilnic în aer pluteau sute de astfel de radiosonde. Având o

rază radio limitată la 160 de kilometri, ar fi trebuit să existe o

„mulţime” de receptoare pentru radiosonde şi ar fi trebuit să fie

foarte comune. Deoarece sunt un pasionat colecţionar de

echipamente radio, este foarte straniu că nu am văzut niciodată

vreun receptor pentru radiosonde şi nici echipamentul care ar

trebui să o însoţească. Este foarte neobişnuit ca radiosondă să

deţină un transmiţător fără vreun receptor care să preia

informaţiile. De aceea îmi este foarte clar că guvernul nu a

folosit, de fapt, receptoarele.

Următoarea mea idee a fost să cercetez descrierea tehnică a

lămpii radio din compunerea radiosondei care, în mod

categoric, afirmă că durata de viaţa a acesteia este doar de

câteva ore. În ciuda acestor afirmaţii, eu am ţinut o astfel de

lampă radio în funcţiune vreme de peste 2000 de ore şi în

prezent am construit peste 20 astfel de unităţi având un singur

eşec (este o rată industrială foarte bună de eşec, dar în acelaşi

timp reprezintă un semn de avertizare). Singura mea explicaţie

este că, dacă un radio amator găseşte sau cumpără o

radiosondă, el, citind datele, va fi indus în eroare şi nu se va

obosi să creeze un montaj care să dureze „doar câteva ore”. Va

folosi fără îndoială o altă lampă radio.

Se pare că guvernul nu doreşte ca publicul să folosească

aceste lămpi radio, pentru a nu descoperi ceva neobişnuit ce lear

putea astfel spulbera secretul. De aceea, informaţiile greşite

din descrierea tehnică au ca scop menţinerea secretului. De fapt

ei nu mint, pentru că au proiectat bateria astfel încât lampa

radio să ardă în aproximativ 3 ore. Aceasta este cauzată de

bombardarea catodului, care se va răci gradat şi apoi se va

autodistruge.

Radiosondele erau deja distruse înainte de a atinge

pământul. În acest mod, publicul, care era încurajat să le

recupereze şi să le returneze, nu avea cum să culeagă vreun

dispozitiv în funcţiune. Dacă nu a fost nici un secret la mijloc,

atunci de ce guvernul a proiectat o baterie care să ardă o lampă

radio costisitoare ce trebuia înlocuită după o scurtă

intrebuinţare? Pentru a fi siguri că secretul lor nu va fi

descoperit, ei împachetau senzorii în fiole sigilate, ceea ce

însemna că, după expunerea lor în aer, senzorii aveau o viaţă

scurtă. Datorită acestor precauţii, secretul a fost menţinut

vreme de patruzeci de ani. La o examinare mai atentă a

radiosondei şi a schemei sale electrice de montaj, am

descoperit că contoarele de umiditate şi temperatură din

interior nu funcţionau. Nici măcar unul!

Senzorul de temperatură nu era capabil să înregistreze

temperatura, însă avea totuşi o funcţie.6 Se comporta precum o

antenă pentru energia DOR, în vreme ce senzorul de umiditate

se comporta precum o antenă orgonică. Dacă antena sesiza

prezenţa energiei DOR, transmiţatorul urma să emită defazat

disipând astfel energia DOR şi extrăgând violenţa dintr-o

furtună. În mod opus, emisia sinfazică genera amplificarea în

mediu a energiei DOR.

Senzorul de umiditate avea acelaşi efect, însă pentru

energia orgonică. Emisia sinfazică amplifica energia orgonică,

iar emisia defazată o reducea.

Radiosonda mai conţinea un element de presiune care se

comporta precum un semnal de comutare şi menţinea energia

DOR sau cea orgonică. Acesta este modul în care ei amplificau

energia orgonică.

Transmiţatorul conţinea două oscilatoare. Unul era un

oscilator purtător şi funcţiona la 403 MHz. Celălalt funcţiona la

7 MHz şi era un oscilator de pauză. Acesta pulsa pe deschis şi

închis în funcţie de elementele ce apăreau şi monitoriza funcţia

eterică a radiosondei. Nu am descoperit tot ce se putea despre

radiosonde, dar am realizat o analiză ştiinţifică a acestora pe

care am inclus-o în anexă (vezi anexa A) pentru cei interesaţi.

6 Pentru cei cu înclinaţii tehnice, senzorul de temperatură este un termistor;

dar în loc să fie pe bază de carbon el conţine metale nobile şi elemente

exotice. Este un senzor de temperatură foarte prost pentru că în vreme ce

temperatura il face să oscileze, curba rezistenţei se schimbă şi nu-şi menţine

calibrarea. Senzorul de umiditate suferă de aceeaşi problemă.

Ceea ce v-am prezentat despre radiosonde reprezintă dovezi

solide care pot înfrunta cu succes orice cercetare. Ele stau la

baza credinţei mele că în cadrul proiectului de control meteo a

existat un alt proiect secret. Nu putem şti exact dacă

radiosondele aveau doar rolul de a disipa furtunile violente,

pentru că exista şi posibilitatea de a le crea şi amplifica. În

final, guvernul a abandonat proiectul de control meteorologic.

Manipularea vremii putea conduce la procese în instanţă, dacă

putea fi dovedită în tribunal.

Un aspect mai revoltător decât cel privind controlul

meteorologic îl reprezintă potenţialitatea negativă a energiilor

DOR şi orgonică. Teoretic, aceasta înseamnă că guvernul îşi

putea lua drept ţinte comunităţi, clădiri sau populaţii întregi

pentru a transmite energie orgonică sau DOR. Astfel de

activităţi au fost raportate în Rusia. Deşi acestor situaţii nu li sau

acordat spaţii prea importante în presă, subiectul nu a rămas

nedezbătut. Dacă aceste energii au fost folosite cu un scop

malefic sau în cadrul unui război nu pot răspunde, însă

posibilitatea există. Patruzeci de ani de cercetări ar fi putut, de

asemenea, transforma acest dispozitiv într-unui foarte avansat.

Pentru informaţii suplimentare despre Wilhelm Reich puteţi

studia anexa B.

8

„PROIECTUL PHOENIX”

ABSOARBE „PROIECTUL RAINBOW”

În vreme ce „Proiectul Phoenix” investiga aspectele

meteorologice şi utilizarea radiosondelor, „Proiectul Rainbow”

(care era numele de cod pentru operaţiunile ce au dat naştere

Experimentului Philadelphia) a ieşit din nou la suprafaţă spre

sfârşitul anilor ’40. Acest proiect trebuia să continue cercetările

începute la bordul distrugătorului USS Eldridge. În cadrul

proiectului a fost folosită tehnologia „recipient

electromagnetic” care, în cele din urmă, a rezultat în ceea ce

astăzi cunoaştem sub numele de „avion militar invizibil”

(stealth fighter).

Cam în aceeaşi perioadă de timp, dr. John von Neumann şi

echipa sa de cercetare au fost din nou solicitaţi de guvernul

SUA. Ei lucraseră iniţial la „Proiectul Rainbow”, dar mai apoi

s-au transferat la un nou proiect. Acesta era similar

Experimentului Philadelphia, însă avea un alt scop. Ei trebuiau

să afle ce a mers prost în cazul „factorului uman” din acel

experiment dramatic şi de ce el s-a încheiat cu un eşec total.

La începutul anilor 1950, s-a luat hotărârea ca „Proiectul

Rainbow”, precum şi proiectul cu radiosonde să fie incluse sub

acelaşi pavilion cu studiul factorului uman. După aceea,

numele „Proiectul Phoenix” a fost folosit pentru referiri asupra

tuturor acestor activităţi.

Cartierul general al proiectului era la Brookhaven Labs

(Laboratoarele Brookhaven) din Long Island şi primul ordin a

fost acela de a-l numi pe dr. von Neumann director şi

responsabil al întregului proiect.

Dr. John von Neumann era un matematician venit în Statele

Unite din Germania. El era un bun teoretician în domeniul

fizicii şi a fost remarcat pentru conceptele sale avansate despre

spaţiu şi timp. Este inventatorul calculatorului şi a construit

primul calculator cu lămpi de vid la Universitatea Princeton, în

cadrul căreia a ocupat funcţia de director la Institute for

Advanced Study (Institutul pentru Studii Avansate).

Dr. von Neumann avea ceea ce ar putea fi numit „un bun

simţ tehnic”. El avea capacitatea de a transpune teorii avansate

în tehnologie, adică în practică. De asemenea, rezultatele

excepţionale ale studiilor sale, pe care le obţinuse în domeniul

matematicii, i-au dat posibilitatea să comunice cu succes cu

însuşi Einstein.

Când a început să lucreze la „Proiectul Phoenix”, von

Neumann a înţeles rapid că trebuia să studieze şi metafizica.

Era necesar să înţeleagă şi latura metafizică, spirituală a fiinţei

umane. Experimentul Philadelphia „disipase” pur şi simplu

structura fizică şi biologică a fiinţei umane. Unii membri ai

echipajului au fost găsiţi încastraţi în oţelul pereţilor navei, iar

alţii erau atât de schimbaţi, încât deveniseră greu de

recunoscut. Ceea ce s-a remarcat însă în primul rând, a fost

faptul că funcţiile mentale şi psihice ale celor de pe navă

fuseseră puternic afectate.

Von Neumann şi echipa sa au petrecut aproximativ zece ani

urmărind să înţeleagă de ce fiinţele umane au fost atât de

afectate de intensitatea câmpurilor electromagnetice care i-au

„transportat” prin diferite locuri şi timpuri. În cele din urmă, ci

şi-au dat seama că fiinţele umane se nasc cu ceea este cunoscut

sub numele de „punct de referinţă temporală”. La concepere,

fiinţa umană care urmează să se nască este ataşată unei anumite

linii temporale, iar viaţa ei porneşte, practic, din acel punct.

Pentru a înţelege aceasta este necesar să privim „fiinţa de

energie” sau sufletul cât mai distinct de corpul fizic al

persoanei respective. Întregul nostru punct de referinţă ca fiinţe

fizice şi metafizice se naşte din acel punct de referinţă

temporală care, de fapt, se află în mediul electromagnetic al

planetei noastre. Acest punct de referinţă temporală este

punctul fundamental de orientare al planetei noastre. Vă puteţi

imagina cum v-aţi simţi dacă acele ceasului ar începe brusc să

se rotească în sens invers – la fel şi timpul. Acest punct de

referinţă temporală este cel care a fost, de fapt, dezechilibrat în

cazul fiecărui individ din echipajul navei USS Eldridge,

cauzându-i traume foarte mari.

Tehnologia implicată în „Proiectul Rainbow” dinamizează

şi creează ceea ce poate fi numit „realitate alternativă sau

artificială”. Ea creează un efect stealth (invizibilitate la radar),

izolând nu doar nava, ci şi fiinţele individuale în cadrul

„efectului de recipient”. În cazul Experimentului Philadelphia,

membrii echipajului de pe navă au fost pur şi simplu extraşi din

spaţiul şi din universul nostru aşa cum îl cunoaştem. Acest

fenomen stă la baza invizibilităţii navei şi a echipajului.

Realitatea alternativă astfel creată nu are referinţe temporale,

pentru că nu face parte din fluxul normal al timpului; ea este în

întregime în afara timpului. A exista într-o realitate alternativă

ar fi ca şi cum v-aţi trezi şi nu aţi avea nici cea mai vagă idee

unde vă aflaţi. Cu siguranţă, toate acestea ar fi foarte

tulburătoare.

„Proiectul Phoenix” trebuia să rezolve problema de a-i

aduce pe oameni din „recipient” (adică, înapoi) şi, în acelaşi

timp, de a-i conecta la punctul lor normal de referinţă

temporală (pe care ei îl vor percepe ca fiind planeta Pământ

etc.). Aceasta însemna că, în timp ce se aflau în realitatea

alternativă sau în „recipient”, trebuia să li se ofere ceva care să

le asigure o referinţă temporală. Ei au rezolvat problema

introducând în „recipient” toate fundalurile naturale de pe

planeta Pământ – sau cel puţin atâtea câte au considerat ei că

erau suficiente pentru a-i convinge de existenţa unui flux

continuu de referinţă temporală. Altfel, era foarte probabil să

creeze celor din „recipient” puternice tulburări

transdimensionale, precum şi alte probleme de acest tip. De

aceea era necesară instalarea unei scene false, pentru că cei

implicaţi ar fi putut simţi astfel un anumit grad de normalitate.

Dr. von Neumann era candidatul ideal pentru postul de

director de proiect, deoarece avea vaste cunoştinţe de

programare computerizată. Dacă ei urmau să calculeze

referinţele temporale în cazul fiecărui individ şi apoi să le

reproducă (în timp ce oamenii treceau prin „recipientul

electromagnetic” sau realitatea alternativă), atunci era necesar

să se folosească de calculator. Oamenii din interiorul

„recipientului” urmau să treacă printr-un moment temporal

zero şi în mod esenţial printr-o „irealitate” sau, în cel mai bun

caz, printr-o realitate confuză. Computerul trebuia să genereze

un fundal electromagnetic (adică, o scenă falsă) cu care fiinţa

fizică s-ar fi sincronizat. Dacă nu se făcea aceasta, sufletul şi

corpul fizic s-ar fi dezaliniat, rezultând astfel nebunia. Sunt

două elemente care trebuie subliniate aici: fiinţa fizică (corpul

fizic) şi fiinţa spirituală (sufletul). Referinţa temporală

„încătuşa” sufletul, iar fundalul electromagnetic „încătuşa”

corpul fizic. Acest proiect a început în 1948 şi a fost finalizat în

1967. O dată cu încheierea sa, a fost scris un raport complet, pe

care l-au trimis Congresului. Congresul finanţase acest proiect

până în faza ultimă şi a urmărit în mod permanent rezultatele.

În raport se spunea despre conştiinţa omului că poate fi în mod

cert afectată de electromagnetism; în completare, se menţiona

că poate fi dezvoltat un echipament care ar putea efectiv

schimba modul în care o persoană gândeşte.

Deloc surprinzător, Congresul a refuzat continuarea

finanţărilor. Membrii lui erau îngrijoraţi că, în cazul în care

această tehnologie ar fi ajuns în posesia unei persoane

nepotrivite, ei înşişi (congresmenii) ar putea fi victime,

manipulându-li-se propriile lor gânduri. Era o îngrijorare

întemeiată şi astfel s-a ordonat ca până în 1969 să se abandoneze

întregul proiect.

9

PROIECTUL MONTAUK

Nu mai este nici un secret faptul că în SUA Congresul a

făcut mari presiuni asupra CIA-ului pentru a descoperi tot ce se

petrece în cercurile de spionaj. Astfel, li s-au redus din fonduri

şi li s-au limitat puterile legale. Totuşi, în contextul pe care-l

discutăm aici, chiar dacă CIA-ul a fost implicat într-o anumită

măsură în „Proiectul Montauk”, nu ei au beneficiat de

rezultate.

Când Congresul a sistat „Proiectul Phoenix”, grupul de la

Brookhaven construise deja un întreg angrenaj în jurul acestui

proiect. Deţineau tehnologie „reich-iană” şi tehnologie stealth

care, în mod cert, puteau afecta mintea umană.

Grupul Brookhaven a contactat Pentagonul, informând

conducătorii acestuia despre tehnologia excepţională la care

lucrau. Ei au expus Pentagonului informaţii despre un

dispozitiv7 care ar putea face ca inamicul să se predea fără a

mai fi nevoie de vreo confruntare, printr-o simplă apăsare de

buton. Bineînţeles, armata a fost foarte interesată, căci acesta

era visul oricărui expert de război.

Imaginaţi-vă un dispozitiv care ar putea face inamicul să se

predea înainte de începerea bătăliei.

Plină de entuziasm, armata era gata să coopereze. A fost

informată că nu aveau nevoie de suport financiar, de aceasta

ocupându-se chiar grupul de la Laboratoarele Naţionale

Brookhaven. Echipa de cercetare avea nevoie doar de un spaţiu

adecvat unde puteau fi realizate experimentele în deplină

securitate, precum şi de anumite echipamente şi personal

militar. Au înmânat astfel armatei o listă cu toată tehnologia

7 Am inclus în Anexa C unele dovezi care sugerează utilizarea dispozitivelor

pentru controlul minţii împotriva irakienilor în timpul Războiului din Golful

Persic.

necesară. De o importanţă deosebită pe această listă se afla

vechiul radar Sage. Pentru acest proiect era nevoie de o

radiosondă uriaşă care să opereze în gama de frecvenţe de la

425 la 450 MHz. Din cercetări anterioare se ştia că aceasta

reprezenta una din „frecvenţele fereastră” prin care se putea

pătrunde în conştiinţa umană. Aşadar, era nevoie de un radar de

înaltă putere care să funcţioneze în gama de frecvenţe menţionată

anterior.

Armata avea exact ceea ce grupul Brookhaven căuta: o bază

militară aparţinând Forţelor Aeriene la Montauk Point care

găzduia un radar Sage ieşit din uz, ce se potrivea perfect cu

necesităţile lor. Sistemul avea deja secţiuni RF şi un modulator,

necesare construirii uriaşei radiosonde.

Radarul Sage de la Montauk făcuse parte iniţial din unul

din primele sisteme de avertizare folosit în scopuri de apărare

în perioada anilor ’50 – ’60. Astăzi, sateliţii şi radarele ce

scanează deasupra orizontului fac ca acea tehnologie să fie cu

mult depăşită pentru a mai putea fi utilizată în scopuri de

apărare. În mod cert se ridică o întrebare importantă, chiar dacă

unii nu cred această poveste. De ce un sistem de apărare

învechit a fost repus în funcţiune şi utilizat pentru o perioadă

de peste 10 ani?

Acest proiect a fost numit „Phoenix II”, de către oficialii

implicaţi. De atunci, el a fost numit de mine şi de alţii la rândul

lor implicaţi, „Proiectul Montauk”.

Până în acea perioadă, Congresul fusese informat de ceea

ce se petrecea. Dar, din această fază, proiectul ce fusese interzis

de Congres era continuat de grupuri independente care operau

în afara unui control guvernamental şi, în acest proces,

foloseau chiar armata SUA. Bineînţeles, apare întrebarea „Cine

foloseşte pe cine?”.

Dar ceea ce trebuie subliniat aici este că proiectul se

desfăşura fără supravegherea oficialilor aleşi, în ciuda

obiectivelor acestora.

Baza militară de la Montauk fusese redeschisă. Radarul

Sage a fost închis din 1969 până în 1970, când baza a fost

predată în grija Serviciului General de Administraţie. Era o

bază ce aparţinuse guvernului, unde nu se afla nimic important,

iar finanţarea guvernamentală fusese oprită.

Era evident că pentru efortul redeschiderii bazei erau

necesare fonduri uriaşe. Finanţarea este însă învăluită în mister,

dar pare a fi în întregime privată. Nu deţin documente autentice

în privinţa surselor de finanţare, dar cunoştinţele mele de la

Montauk mi-au spus că banii proveneau „prin bunăvoinţa”

naziştilor.

În 1944, un tren militar american trecea printr-un tunel

francez transportând aur nazist în valoare de 10 miliarde de

dolari. Trenul a fost dinamitat în vreme ce se afla în tunel. În

tren se aflau şi 51 de militari americani. Generalul George

Patton se afla în Europa la acel moment şi a investigat tragicul

incident, dar nu înţelegea cum a fost posibil ca un tren ce

aparţinea trupelor americane să fie dinamitat în vreme ce se

afla pe teritoriul de vest al Aliaţilor. Soarta celor 10 miliarde de

dolari a rămas, de asemenea, învăluită în mister, iar eforturile

lui Patton au fost blocate.

Mi s-a spus că acest aur a ajuns, în final, la Montauk. Erau

10 miliarde de dolari în aur, calculate la 20 de dolari uncia.

Acea cantitate de aur valorează astăzi 200 de miliarde de

dolari. Suma a fost folosită pentru finanţarea deschiderii

proiectului şi pentru susţinerea cercetărilor în anii ce au urmat.

După ce au fost cheltuiţi, se presupune că proiectul a fost

finanţat de către abominabila familie Krupp8, care deţinea

controlul corporaţiei ITT.

Spre sfârşitul anilor 1970-1971, Baza Militară a Forţelor

Aeriene de la Montauk, Batalionul Radar 0773, a fost

8 Membrii clanului Krupp au fost proprietarii fabricilor germane de

armament din timpul celor două războaie mondiale. După ce a fost găsit

vinovat de complicitate cu Hitler la procesul de la Nuremberg, capul

clanului Krupp a primit o sentinţă uşoară cu suspendare şi i s-a permis să-şi

continue afacerile sale notorii cu armament.

redeschisă. Trebuia desemnat personalul, instalat echipamentul

şi pregătită întreaga bază de cercetare.

Au fost puse la punct cele mai stricte măsuri de securitate, o

parte din ele pe deplin întemeiate. Deşi era implicată şi

tehnologia secretă stealth, nu era un secret faptul că aparatul de

zbor stealth (invizibil detecţiei radar) a fost proiectat cu un

înveliş care absorbea undele instalaţiilor radar. Anumite aspecte

ale tehnologiei, numite „recipient electromagnetic”, precum şi

modul în care ea era activată au rămas însă strict secrete. Nu

vom descrie şi nici nu vom discuta aici despre aceste aspecte,

căci ele reprezintă un secret miliar care priveşte securitatea

Statelor Unite. În această carte intenţionăm să dezvăluim un

proiect care nici măcar nu trebuia să fi fost vreodată conceput.

Neavând vreun scop militar sau de îmbunătăţire a apărării

naţionale pe care să se focalizeze, proiectul a fost conceput

pentru controlul minţii colective a maselor, şi aceasta în ciuda

interzicerii sale de către Congres.

Staff-ul era un amestec de militari, angajaţi ai guvernului şi,

de asemenea, personal ce provenea de la diferite corporaţii. Eu

am fost unul din ultima categorie menţionată şi am fost cooptat

în proiect în anul 1973. În cadrul proiectului erau implicaţi şi

un număr de tehnicieni ai Forţelor Aeriene care lucraseră la

radarul Sage în anii ’60. Forţele Aeriene i-au repartizat la

Montauk, deşi această bază militară era trecută în documente

ca fiind abandonată. Tehnicienii au menţionat grupului Phoenix

că ei puteau schimba starea generală a bazei modificând

frecvenţa şi durata de pulsaţie a radarului. Observaseră acest

efect ca o curiozitate profesională după ani de zile de lucru cu

radarul.

Era o surpriză pentru specialiştii Phoenix şi ei au considerat

acest fapt deosebit de interesant. Schimbând rata pulsaţiei şi

lăţimea de bandă sau de undă a pulsului, ei puteau modifica

modul general în care fiinţele umane gândeau; era exact ceea

ce ei căutau. Această nouă informaţie a condus la ceea ce eu

numesc acum experimentele „cuptor cu microunde”. Au luat

reflectorul (care seamănă foarte mult cu o coajă de banană şi

care se poate vedea de la distanţă dacă vă aflaţi la Montauk

Point) şi l-au rotit spre vest, orientându-l către în jos pentru a-l

focaliza pe una din clădiri, unde ei credeau că este un loc sigur.

Înăuntrul clădirii, într-o cameră ecranată, au montat un

scaun. La început aşezau pe cineva pe scaun – această persoană

era de obicei Duncan Cameron. Apoi deschideau şi închideau

uşa camerei, încercând să determine nivelul energiei UHF

(frecvenţă ultra înaltă – microunde) care intra în cameră. Toate

acestea se realizau atâta timp cât antena era focalizată într-un

punct din faţa clădirii. În acelaşi timp, transmiţătorul emitea

gigawati de energie electrică.

Au făcut experimente programând transmiţătorul la lăţimi

diferite de puls şi la diferite rate ale acestuia, utilizând diverse

frecvenţe. Au încercat tot ce le trecea prin minte, efectuând

simple experimente empirice. Doreau să vadă ce se poate

petrece cu persoana aflată pe scaun când era „bombardată” cu

frecvenţe „x”, impulsuri etc. Au observat că anumite schimbări

făceau ca persoana respectivă să plângă, să râdă, să doarmă, să

se emoţioneze etc. Erau zvonuri că, ori de câte ori radarul Sage

intra în funcţiune, starea generală a întregii baze militare se

schimba. Aceste observaţii erau foarte interesante pentru cei

care supravegheau desfăşurarea proiectului, pentru că ei erau în

primul rând interesaţi de studiul factorului uman.

Doreau să vadă cum puteau controla şi modifica undele

cerebrale. Aceasta se făcea schimbând frecvenţa pulsului şi

amplitudinea sa în corespondenţă cu diferite funcţii biologice.

În acest mod puteau fi controlate gândurile unei persoane.

Folosind frecvenţa radio de 425-450 MHz, ei aveau practic o

fereastră deschisă către mintea umană. Următorul pas era să

descopere ce se afla in interiorul ei.

Deşi uşa camerei ecranate era închisă aproape continuu, ea

nu izola perfect încăperea. Subiecţii erau expuşi unui câmp

electromagnetic puternic pentru a le influenţa undele cerebrale,

însă suficient de redus pentru a nu le cauza afecţiuni de natură

biologică. Totuşi, dacă expunerile se desfăşurau în mai multe

zile consecutiv pe aceiaşi subiecţi, ele aveau efecte

distrugătoare asupra lor.

De pildă, Duncan a suferit serioase perturbări la nivel

cerebral şi de ţesut, ca rezultat al expunerilor la 100 KW de

unde RF (Frecvenţă Radio) de la o distanţă de 100 metri.

Undele radio aproape i-au „copt” plămânii şi creierul. Peste

tot în corpul său unde exista o modificare de densitate, se creau

zone de căldură sau energie datorită concentraţiei

microundelor. Medicul care l-a consultat pe Duncan a făcut

unele comentarii despre starea neobişnuită a ţesutului

plămânilor săi. Nu mai văzuse nimic asemănător. Un alt doctor

care l-a consultat a mărturisit că mai văzuse aşa ceva o singură

dată, când cineva ajunsese accidental în faţa unei puternice raze

radar.

Analizele anterioare şi cele de după 1986 au indicat faptul

că creierul lui Duncan era, din punct de vedere medical,

„mort”. Iniţial rugasem câţiva mediumi să îl „examineze” pe

Duncan. Ei susţinuseră, de asemenea, că are creierul „mort”.

Mai ştiam că exista posibilitatea injectării unei anumite

substanţe în creier, după care se putea face o radiografie sau o

scanare care putea revela ce zone din creier mai erau oxigenate.

Indivizii cu creierul „mort” suferă datorită neoxigenării

creierului. Dacă mediumii determinaseră corect, aceasta

însemna că creierul lui Duncan nu mai folosea suficient oxigen.

Am vorbit cu un neurolog cu care eram în relaţii de

prietenie şi a confirmat că, în mod cert, este posibil ca indivizii

cu creierul mort să continue să trăiască. El a citat unele

experimente efectuate post-mortem pe subiecţi umani în Anglia

şi în SUA, ale căror creiere s-a constatat că erau acoperite de

un înveliş neobişnuit, de aproximativ 1 mm grosime.

Mai interesant totuşi era un alt caz pe care-l întâlnise în

urmă cu 10 ani. A luat câteva radiografii ale unei persoane

normale şi mi-a arătat zonele roşii. Mi-a arătat şi unele zone

albastre, dar acestea nu aveau nevoie de mult oxigen. Apoi mi-

a arătat o altă radiografie unde întregul creier era albastru.

Aceasta însemna că persoana respectivă trăia precum un om

perfect normal, cu excepţia unor pierderi de memorie datorate

situaţiei respective. Era în mod clar o persoană cu creierul

„mort”, iar acesta folosea suficient oxigen cât să nu

putrezească. Am observat colţul radiografiei şi am fost surprins

să văd scris pe ea numele lui Duncan.

I-am cerut doctorului o explicaţie, dar nu era foarte sigur.

Nu putea oferi decât o concluzie teoretică bazată pe capacităţile

sufletului. El a spus că profesia sa recunoştea existenţa

fenomenelor legate de suflet, dar nu le putea înţelege.

În acest punct înţelegeam că singurul motiv pentru care

Duncan mai este încă în viaţă se datorează unei aptitudini

puternice a psihicului său. Astfel, partea psihică (sufletească) a

minţii a preluat partea fizică a minţii, întreţinând corpul fizic.

Tulpina creierului său este vie; coloana sa vertebrală este

sănătoasă; corpul său fizic este în viaţă, dar partea superioară a

creierului său este, practic vorbind, moartă. Energia psihicului

(sufletului) său întreţine corpul cu ajutorul tulpinii creierului.

Duncan nu era singura persoană afectată. Nu ştim exact

câte persoane au fost implicate, dar oricum numărul acestora a

fost foarte mare.

Prin 1972 sau 1973 ei au înţeles în sfârşit că tehnologia

stealth nu avea nimic de-a face cu radiaţiile ce produc arderi.

Una dintre acele teorii era că radiaţiile care nu produc arderi

erau emise, de fapt, prin reflector şi se îndreptau în direcţia

opusă punctului de focalizare a antenei.

Au încercat această teorie şi au întors antena cu 180 de

grade. Au ţintit razele distrugătoare spre cer, iar spre subiecţii

din cameră se emiteau radiaţii nedistrugătoare. Apoi au

descoperit că aceste radiaţii aveau aceleaşi efecte de modificare

a stărilor, dacă nu chiar mai intense ca celelalte, iar aceasta se

petrecea fără să mai producă vreun rău subiecţilor. Din

nefericire, era deja prea târziu pentru persoanele pe care s-au

făcut experimentele anterioare.

În această fază a proiectului, ei erau interesaţi de monitorizarea

oamenilor şi de modificarea gândurilor sau a stărilor

lor psihice. Nu conta în mod deosebit cum induceau aceste

modificări de stare, ci mai ales circumstanţele în care se

produceau. Au fost invitaţi soldaţi din diferite unităţi militare

pentru a-şi petrece acolo sfârşiturile de săptămână. Din punctul

de vedere al militarilor, era vorba de o excursie gratuită într-o

locaţie frumoasă. În exteriorul bazei exista o sală de gimnastică

bine dotată şi o sală de bowling cu cazare şi hrană excelente.

Ceea ce era însă necunoscut militarilor care veneau astfel în

week-end, era că ei deveniseră astfel cobai pentru

experimentele de control al minţii. Totuşi, aceştia nu erau

singurii cobai. S-au întreprins experimente şi pe civilii din

oraşe precum Long Island, New Jersey, New York şi

Connecticut, doar pentru a vedea cât de departe se putea ajunge

cu diferitele tipuri de metode. Totuşi, cele mai multe

experimente s-au realizat pe soldaţii aflaţi în vacanţă.

Se monitorizau diferite tipuri de impulsuri, încercând orice

frecvenţă, iar apoi observau şi etichetau diferitele efecte. Erau

experimente pur şi simplu empirice şi astfel s-a acumulat o

importantă bază de date. După ce au obţinut suficiente

informaţii, au început să înţeleagă treptat semnificaţia efectelor

diferitelor funcţii.

Tot în timpul acestei perioade au experimentat şi

schimbarea bruscă de frecvenţe. Aceasta consta din schimbarea

instantanee şi aleatoare a frecvenţei pe una din cele cinci

frecvenţe diferite pe care era programat transmiţătorul. Această

fază a proiectului a devenit mai târziu foarte importantă, căci

reprezenta un element cheie pentru obţinerea curbării timpului.

Au descoperit că salturile foarte rapide de la o frecvenţă la

alta făceau modulaţiile mai active din punct de vedere psihic. A

fost dezvoltată atunci o bază de date care înregistra momentele

de schimbare a frecvenţei (adică momentele când o persoană

trecea de la o frecvenţă la alta), modulaţia impulsurilor, rata la

care impulsurile erau modulate, lăţimea impulsurilor şi

tensiunea de ieşire. Schimbarea bruscă a frecvenţei a fost apoi

cuplată cu efectele sale de feed-back. Baza de date era foarte

mare şi acoperea un larg spectru de cauze şi efecte.

După intense experimentări, au realizat un panou de control

cu care puteau programa diferite modulaţii şi sincronizări ale

impulsurilor, astfel încât transmisia generată urma să „semene”

gânduri-tipar într-un individ. Aceasta însemna că puteau seta

această pulsaţie pentru orice doreau şi apoi aşteptau să se

producă efectul scontat.

Toate acestea au fost realizate în trei sau patru ani de

cercetări. Transmiţătorul era acum operaţional la întreaga sa

capacitate şi pregătit pentru emisii programate. Puteau fi

lansate programe care puneau transmiţătorul să treacă prin

toate fazele sale. Programele erau create pentru a putea

schimba dispoziţiile oamenilor, inducându-le stări de tulburare

şi, de asemenea, pentru amplificarea ratei de infracţionalitate.

Chiar şi animalele din vecinătate erau programate să facă

lucruri ciudate.

Cercetătorii puteau chiar crea programe prin care să se

focalizeze asupra unei maşini, oprindu-i toate funcţiunile

electrice. Nu ştiu care erau modulaţiile sistemului în acele

momente, dar am înţeles că ei descoperiseră aceasta accidental.

Într-o zi, unele vehicule militare executau patrulări în jurul

bazei. Brusc, acestea s-au oprit, nemaifiind pentru moment

funcţionale. A urmat o investigaţie pentru a descoperi ce se

petrecea cu transmiţătorul în acele clipe şi astfel a fost

dezvoltat un alt program. La început, programul putea doar să

facă lumina farurilor maşinilor să scadă în intensitate. Ulterior

a fost îmbunătăţit şi curând putea opri toate funcţiile electrice

de la orice autovehicul.

Câţiva ani de cercetări şi acumulări de informaţii au

condus, în final, la obţinerea unui dispozitiv pentru controlul

minţii. Următorul obiectiv era crearea unei tehnologii de

precizie în această direcţie. Pentru atingerea acestui ţel s-au

obţinut ajutoare din surse foarte oculte.

AMPLITRON

Amplificator UHF. amplitronul servea drept amplificator final al

transmiţătorului înainte ca programele să fie emise prin antenă. Un tub

foarte mare, cântărea 150 kg şi 90 cm în dimensiunile sale cele mai mari.

TIRATRON

Acesta este unul din cei patru tiratroni de impulsuri care au fost folosiţi

pentru a acţiona tubul de la ieşire. Tiratronii reglau sursa care inducea

„agilitatea de frecvenţă”, alimentând tubul final cu impulsuri prin

intermediul transformatorului de impulsuri. Curbarea şi controlarea axelor

temporale au devenit posibile prin „agilitatea de frecvenţă”.

10

SCAUNUL MONTAUK

În anii ’50, corporaţia ITT dezvoltase foarte mult tehnologia

senzorilor, încât aceasta putea permite cu uşurinţă afişarea pe

un monitor a tot ceea ce o persoană gândea. La modul esenţial

vorbind, aceasta era o maşină pentru „citit” mintea, care opera

pe principiul preluării funcţiilor de natură electromagnetică ale

fiinţei umane şi traducerea lor într-o formă inteligibilă. Era un

mecanism aparent simplu, ce consta dintr-un scaun pe care se

aşeza o persoană. Bobinele care serveau drept senzori erau

plasate în jurul scaunului. Mai existau trei receptoare, şase

canale şi un computer Cray 1 care urma să afişeze pe un

monitor care erau gândurile acelei persoane.

Modul în care a fost concepută această tehnologie este încă

un mister. S-a sugerat că cercetările au fost sprijinite de Sirieni,

o rasă extraterestră care provine din sistemul solar numit Sirius.

Această teorie susţine că extratereştrii au oferit ideile de bază,

iar oamenii au continuat din acel punct.

Astfel, au fost aranjate trei seturi de bobine într-o piramidă

care cuprindea scaunul respectiv. Mai exista o bobină în zona

de vârf a piramidei, care era legată în paralel cu bobinele de la

baza ei. Persoana era aşezată în interiorul câmpului format de

bobine. Cele trei seturi de bobine erau conectate la trei

receptoare radio diferite (Hammerland Super ProP 600′s) şi la

şase ieşiri. Un detector de lungime de bandă independent, care

avea un sistem de referinţă variabil, furniza şase ieşiri de la

cele trei receptoare. Trei dintre ele erau pe partea lungimii de

bandă dedesubtul undei purtătoare, iar celelalte trei se aflau pe

partea lungimii de bandă deasupra undei purtătoare. Acest

dispozitiv ridică însă o întrebare foarte importantă. Dacă

respectivul ansamblu electronic „citea” gândurile, ce utiliza

unda purtătoare pentru a realiza aceasta?

Cu ajutorul unui oscilator, detectorii din receptoare erau

capabili să fixeze pe loc un semnal eteric care era preluat iniţial

de bobine. Nu exista, de fapt, o undă purtătoare aşa cum în

mod normal o cunoaştem noi. Detectorii se fixau asupra

vârfului de semnal care era iniţial preluat de bobinele din cele

trei seturi de frecvenţe pe care erau acordate receptoarele.

În această fază, echipa de cercetare a reuşit să detecteze

semnale care reprezentau funcţii comparabile cu cele ale minţii

umane. Semnale solide care semănau cu gândurile unei

persoane proveneau, de fapt, din receptoare. Acest dispozitiv

citea aura umană, care este un cuvânt cu care mediumii şi

metafizicienii obişnuiesc să descrie câmpul electromagnetic ce

înconjoară corpul uman. În acelaşi mod în care vorbirea umană

este propagată prin unde radio, acest dispozitiv propaga

gândurile (care teoretic se manifestă în aură).

Cele şase canale de ieşire de la receptoare erau conectate la

un convertor digital (transformând semnalul în limbaj de

calculator) şi apoi erau interconectate la un calculator. Un

computer Cray 1 era folosit pentru decodificarea semnalului

interceptat de receptoare. După multe cercetări s-a ajuns în

situaţia în care computerul putea lista chiar un întreg dialog

mental. Acesta era „dialogul” curent al subiectului care gândea.

După şi mai multe eforturi, s-a ajuns la performanţa în care

subiectul vizualiza ceva şi pe monitorul calculatorului apărea o

imagine. Îmbunătăţirile tehnologiei au făcut posibilă

reprezentarea în 3D a aspectelor auditive/vizuale (ale

gândurilor subiectului), ce apăreau pe monitorul calculatorului

şi puteau astfel să fie listate.

Când cei de la Montauk au aflat despre acest dispozitiv

performant de citire, li s-a părut cu adevărat o realizare

excepţională. Doreau să transforme dispozitivul de citire întrun

transmiţător. Astfel, se puteau elimina riscurile în cazul

oamenilor care efectuau experimente de invizibilitate sau de

călătorii în timp. Teoria era că o persoană aflată pe scaun

transmitea echipajului (precum în Experimentul Philadelphia) o

realitate alternativă. Când nava devenea invizibilă, echipajul

era atunci în sincronizare cu realitatea alternativă şi astfel

membrii lui nu ajungeau să fie dezorientaţi şi rătăciţi în timp şi

spaţiu.

În această etapă, s-a procurat un scaun la care ne vom referi

acum ca fiind faimosul „Scaun Montauk”. Acest scaun a fost

conectat la instalaţiile de bobine construite la ITT. Calculatorul

Cray 1, care era folosit pentru decodificarea transmisiilor ce

erau generate de persoana care se afla pe scaun, era

interconectat cu un computer IBM 360. Acesta se afla, la

rândul său, în legătură cu transmiţătorul Montauk.

Computerul IBM 360 era necesar pentru a controla

modulaţia transmiţătorului, astfel ca acesta să poată schimba

brusc frecvenţele de-a lungul întregii lungimi de bandă.

Îmi amintesc că în această etapă Al Bielek a preluat un rol

cheie în cadrul „Proiectului Montauk”. Al este unul din autorii

cărţii „Experimentul Philadelphia şi alte Conspiraţii OZN”. El

îşi aminteşte de implicarea sa în „Proiectul Rainbow”. Iniţial

fusese adus la proiect pentru a explica ce se petrecea din punct

de vedere metafizic o dată cu utilizarea transmiţătorului asupra

fiinţelor umane. El nu fusese ales doar pentru că avea

experienţă în inginerie, ci mai ales pentru că era dotat cu o

anumită sensibilitate mediumică având, de asemenea, vaste

cunoştinţe pe teme ezoterice. Acum devenise treaba lui Al de a

interconecta computerul Cray 1 cu IBM 360. Computerul Cray

1 furniza tone de informaţii. Ei nu ştiau ce să facă cu ele şi

aveau nevoie de o persoană expertă în metafizică pentru a le

prelucra în mod corect. Trebuia ca ei să convertească datele

furnizate de computerul Cray 1, pentru a se sincroniza cu

modulaţia de impulsuri dorită de calculator. IBM 360 realiza

această funcţie şi era utilizat ca traducător şi bancă de date

pentru ceea ce genera computerul Cray 1.

Transmiţătorul avea un computer de modulaţie care era alimentat

digital pe codul tipic de 32 octeţi pe care IBM 360 îl

producea. Computerul de modulaţie şi transmiţătorul erau, de

asemenea, sincronizate corespunzător. IBM 360 „spunea”

calculatorului de modulaţie cum să moduleze transmiţătorul.

Aveam acum un sistem în care se puteau introduce date în

codul tipic de 32 octeţi, iar apoi transmiţătorul emitea, la rândul

lui, ceva precis. Persoana din scaun trimitea diferite semnale

receptoarelor care transmiteau informaţiile către computerul

Cray 1, care „spunea” ce gândea subiectul. Aceste informaţii

transmise de Cray 1 urmau să fie preluate şi transformate

pentru ca IBM 360 să recodifice forma-gând iniţial transmisă.

A durat în jur de un an pentru a interconecta cu succes

calculatoarele.

Eu am fost cooptat la proiect în această fază pentru a lucra

cu frecvenţele radio şi cu transmiţătorul. Deşi se reuşise într-o

oarecare măsură să se conecteze între ele calculatoarele, mai

existau încă mari probleme cu feed-backul de la transmiţător la

scaun. Soluţia în acest caz era mutarea scaunului la centrul ITT

din Southampton, Long Island. Pe scaun, la Southampton se

afla un medium care se raporta prin calculator la transmiţătorul

de la Montauk (fiind un releu via calculator spre transmiţător).

Mediumul emitea gânduri, iar Cray 1 le decodifica.

Informaţia obţinută era astfel trimisă printr-o conexiune radio

de 32 octeţi la Montauk, unde era preluată de computerul IBM

360. Apoi, IBM 360 emitea informaţia prin transmiţător şi

astfel se putea construi la Montauk o formă-gând din ceea ce

mediumul gândea la Southampton. În esenţă, dispozitivul era

un amplificator mental. A mai trecut încă un an de cercetări

până să se reuşească obţinerea unui semnal inteligibil (bazat pe

ceea ce mediumul gândea la Southampton) care era trimis la

Montauk şi apoi era emis prin transmiţător. Primul lor obiectiv

era să obţină o percepţie fidelă a gândurilor (ce proveneau de la

persoana aşezată pe scaun) prin transmiţătorul Montauk şi apoi

emisia acestor gânduri prin intermediul antenei. În afară de

Duncan mai erau şi alţi mediumi. Aceştia ajutau la

îmbunătăţirea programelor pe calculator. În cele din urmă,

redarea formelor-gând devenise clară. Mediumul din

Southampton se putea concentra asupra unui anumit lucru, iar

transmiţătorul de la Montauk transmitea foarte clar

reprezentarea a ceea ce mediumul gândea.

Aceasta a fost prima fază în care transmiţătorul de la

Montauk lucra cu o înaltă fidelitate de redare a gândurilor.

Pe la începutul anului ’75, îmi amintesc că au descoperit o

altă problemă. Dacă apărea vreo discontinuitate în curgerea

timpului, practic totul se năruia. Cu alte cuvinte, dacă

mediumul de pe scaun proiecta o realitate (în termeni

temporali, în acest caz) care nu avea de-a face cu realitatea

noastră (cum ar fi, de exemplu, curgerea timpului în realitatea

noastră), el provoca astfel întreruperea conexiunii dintre

Southampton şi Montauk. Orice discontinuitate în continuumul

spaţio-temporal dintre cele două oraşe cauza întreruperea

transmisiei formei-gând. Pentru a înţelege o discontinuitate a

timpului, imaginaţi-vă timpul precum o pulsaţie sau un flux

continuu. Pulsaţia de bază a timpului interacţionează şi îşi

schimbă forma în conformitate cu alte fluxuri energetice sau

fenomene. Când aceste pulsaţii centrale care compun timpul

sunt perturbate (datorită unei modificări în realitate sau datorită

altor fenomene), direcţia, viteza sau curgerea timpului sunt şi

ele modificate. Acest proces este cunoscut ca fiind o discontinuitate

a timpului. Teoretic, aceste discontinuităţi apar din

când în când dar, din moment ce noi suntem centraţi în

realitatea noastră, nu observăm cu adevărat o discontinuitate

temporală. Fenomenul deja vu ar putea fi un bun exemplu al

unei astfel de discontinuităţi în structura timpului.

Având scaunul la Southampton, experimentele de control al

minţii nu funcţionau întotdeauna. Aceste disfuncţionalităţi erau

atribuite discontinuităţilor din structura timpului. Se mai ştia

că, în cazul în care transmiţătorul era alimentat cu o mare

cantitate de energie electrică în timpul unei discontinuităţi a

timpului, efectele puteau fi dezastruoase.

Acum devenise imperativ necesară reinstalarea scaunului la

Montauk. Mai întâi au ecranat foarte bine scaunul, astfel încât

câmpul electromagnetic de la Montauk să nu-l afecteze. Dar

teoria nu a funcţionat şi au hotărât să pună scaunul într-o zonă

moartă din punct de vedere electromagnetic. Au ales cea mai

bună zonă disponibilă care corespundea necesităţilor, dar nici

această tentativă nu a fost încununată de succes.

Experimentele au continuat până la jumătatea lui ’75, dar au

întâmpinat dificultăţi până când au consultat prototipul original

după care fusese realizat scaunul (care se presupune că a fost

inventat de Sirieni). Acest dispozitiv nu era identic cu cel creat

de ITT. Avea un mod diferit de construcţie a bobinelor şi în

interiorul scaunului bobinele erau conectate la receptoare din

cristal. Acestea erau chiar cristale şi nu dispozitive electronice

obişnuite. După analizarea prototipului, au fost realizate

licitaţii secrete pentru construcţia unui nou scaun, în urma

cărora corporaţia RCA a ieşit învingătoare. Nikola Tesla9

proiectase receptoare pentru RCA în anii ’30. Activitatea sa din

acea perioadă a fost realizată sub numele de „N. Terbo”, care se

era, de fapt, numele de fată al mamei sale. Receptoarele Tesla

aveau bobine de o structură foarte specială. Erau bobine radio

normale, dar erau aranjate în tipare neobişnuite de cuplare.

Construcţia scaunului Montauk a fost, de asemenea,

îmbunătăţită prin folosirea bobinelor Helmholtz. Acestea erau

plasate în jurul scaunului şi serveau drept bobine de preluare a

semnalului. În electronica clasică, bobinele Helmholtz se

compun din două seturi de bobine. Ele posedă o proprietate

unică, aceea de a se putea sincroniza pentru a crea un câmp

constant de energie în interiorul bobinelor. Au fost folosite trei

seturi de bobine (X, Y şi Z), pe care le-au sincronizat astfel ca,

în vreme ce în interiorul bobinelor putea fi menţinută o energie

constantă, în exterior nu se producea absolut nici un efect.

9 Nikola Tesla era un geniu în electronică, fiind primul care a descoperit şi

aplicat principiile curentului alternativ. Cu sprijinul financiar oferit de

George Westinghouse, Tesla a revoluţionat modul în care electricitatea era

utilizată în întreaga lume. Vezi Anexa D pentru mai multe informaţii despre

Tesla.

Structura bobinei din receptoare, proiectată de Tesla, era ideală

pentru „Proiectul Montauk”. Nu doar scaunul era plasat într-o

structură de bobine, dar chiar şi receptoarele. Această dispunere

ecrana perfect câmpul energetic.

Trebuie acordată atenţie faptului că structura bobinelor de

la receptoarele Tesla mai este cunoscută sub numele de

structură de bobine Delta T sau Delta Timp. Proprietatea de

ecranare a unui câmp energetic de către aceste bobine

reprezintă o parte din ceea ce a permis crearea „efectului de

recipient” în jurul navei USS Eldridge din Experimentul

Philadelphia. Bobinele Delta T preluau, de fapt, trei axe de

semnal temporal. Fiind mult mai potrivite proiectului, ei au

renunţat la conexiunea prin microunde, care se defecta în

timpul unei schimbări de realitate.

Pentru a face scaunul Montauk să funcţioneze fără

interferenţe, trebuia ca ei să reproducă funcţiile receptoarelor

de cristal din tehnologia „Siriană”. Structura bobinelor din

receptoarele prototip era structură de bobină Delta T.

Receptorul avea, de asemenea, funcţia Delta T, dar antena nu.

Tehnologia creată de ITT avea funcţia Delta T la antenă, dar nu

la receptoare. Versiunea RCA utiliza bobine standard de tipul

Helmholtz pentru preluarea semnalului care putea realiza

conversia Delta T în receptoare. Ei aveau acelaşi sistem de

detectare şi de fixare a oscilaţiilor pe care ITT îl folosise cu

computerul Cray 1.

În această fază, buna desfăşurare a proiectului depindea

doar de bobine. În exteriorul structurii bobinelor nu exista

senzitivitate. Puteau aşeza scaunul în spaţiul nefolosit ce se afla

între antena de transmisie de pe clădirea transmiţătorului şi

antena magnetică de transmisie aflată la subsol. Aceasta din

urmă se afla în baza subterană a clădirii transmiţătorului, care

deja fusese bine ecranată. În următoarea cameră ei aveau trei

receptoare special proiectate şi, de asemenea, alte echipamente

folosite pentru a sincroniza toate oscilatoarele locale cu

semnalul, în mod asemănător cu sistemul ITT.

Acum antena, transmiţătorul şi scaunul erau în acelaşi plan

temporal. Computerele erau în propriul lor plan temporal. Nu

conta că scaunul se afla la subsol, iar computerele Cray 1 şi

IBM 360 în cealaltă clădire (ele trimiteau răspuns înapoi în

clădirea transmiţătorului). Când totul este „digitalizat”,

persoana care este implicată nu se mai află în timp real; este

creat astfel un „timp fals”. Computerele puteau fi localizate

oriunde. Clădirea computerelor a fost proiectată pentru

găzduirea acestora. Ea ecrana computerele de câmpul

electromagnetic şi de energia provenind de la antenă pentru a

nu fi distruse. Centrul de operaţiuni era ecranat total cu ciment

şi oţel.

În final, ei au creat a doua şi ultima generaţie de scaun

Montauk, ce avea acelaşi rol ca şi primul. Aducea aceleaşi şase

canale de informaţie la calculator, dar mai avea un avantaj în

plus: era imun la semnalul antenei. Acum, semnalul de la

antenă nu avea feed-back pentru a cauza interferenţe. Deci totul

era pregătit. Au mai trecut aproximativ 6 luni până spre

sfârşitul anului ’75 – începutul lui ’76, în care au fost efectuate

diferite teste pentru potrivirea, ajustarea şi sincronizarea

echipamentului, astfel încât totul să funcţioneze la parametri

optimi.

În final au reuşit să pună în funcţiune transmiţătorul, lucru

de-a dreptul uluitor. Ceea ce s-a realizat după aceea, a depăşit

orice aşteptări.

DIAGRAMA SCAUNULUI MONTAUK

DIAGRAMA GENERALA A INSTALAŢIEI

11

CREAŢIE DIN ETER

Odată pus în funcţiune transmiţătorul, a mai fost nevoie de

aproximativ un an de zile pentru a rezolva problemele legate de

programele de computer pentru ca sistemul să poată transmite

toate funcţiile psiho-active. Spre sfârşitul anului ’77,

transmiţătorul reproducea formele-gând fără erori şi

discontinuităţi şi cu un înalt grad de acurateţe. În această fază,

au folosit toate resursele financiare, fără restricţii. L-au pus pe

Duncan Cameron să se concentreze asupra unui obiect solid. Şi

ce credeţi că s-a produs? Obiectul solid pur şi simplu s-a

materializat din eter!

Duncan îşi focaliza atenţia asupra unui obiect solid, care

mai apoi se materializa undeva în spaţiul bazei militare.

Indiferent de obiectul vizualizat de Duncan, matricea obiectului

era transmisă către transmiţător care inducea suficientă energie

pentru materializarea obiectului vizualizat, care apărea în orice

punct din bază la care Duncan se putea raporta. Cu alte cuvinte,

dacă ar fi ţinut un obiect în mâini sau l-ar fi vizualizat, ar fi

apărut la locul dorit. Ei descoperiseră, de fapt, un mod de a

manifesta actul creaţiei direct de la nivelul gândurilor cu

ajutorul transmiţătorului. Orice ar fi gândit Duncan, totul se

materializa. De multe ori obiectul se putea vedea doar într-o

formă eterică (precum o fantomă) şi nu într-o stare solidă.

Uneori se materializa sub forma unui obiect real solid, care era

într-o stare stabilă şi care continua să se menţină aşa. În alte

situaţii, obiectul se materializa în stare de agregare solidă, dar

nu rămânea în planul fizic decât atâta vreme cât transmiţătorul

era deschis, iar apoi, când acesta era închis, obiectul dispărea.

Informaţiile prezentate de calculator furnizau cu acurateţe ceea

ce Duncan gândea. Ulterior, cercetătorii puteau selecta

gândurile care urmau să fie emise prin transmiţător. Majoritatea

acestor gânduri erau emise în apropierea bazei militare

Montauk Air Force, dar erau utilizate şi alte locaţii.

Ceea ce Duncan gândea sub forma unei realităţi subiective

era creat ca realitate obiectivă (în stare solidă sau într-o formă

transparentă în funcţie de circumstanţe). De exemplu, el se

putea gândi la o întreagă clădire care se materializa chiar în

interiorul perimetrului bazei militare de la Montauk. Acest tip

de experimente devenise deja o rutină.

Sistemul funcţiona cu un înalt grad de fidelitate. Acum, ei

doreau sa vadă ce întrebuinţare practică îi puteau da în folosul

lor. Primul experiment a fost numit „The Seeing Eye” – Ochiul

Văzător. Având o buclă din părul unei persoane sau alte obiecte

care au aparţinut acelei persoane, Duncan se putea concentra

asupra ei şi era capabil să vadă ca şi cum privea prin ochii ei,

să audă prin urechile sale şi să simtă prin corpul ei.

Efectiv, el putea „vedea” astfel prin alţi oameni, oriunde pe

planetă. Experimentele se realizau continuu şi aveau o mare

varietate, dar nu ştiu cât de profundă era implicarea lor. Era

într-adevăr incredibil că o asemenea acţiune a putut fi realizată

de oameni. De fapt, totul devenise mai mult sinistru decât

incredibil, pentru că ei erau foarte interesaţi să controleze

modul de gândire al oamenilor. Următorul pas a fost să vadă

dacă puteau induce gânduri în mintea altei persoane. De

exemplu, îl trimiteau pe Duncan să se întâlnească cu un anumit

individ. După întâlnire şi fără ştirea respectivei persoane,

Duncan se concentra asupra ei. În 99% din situaţii, subiectul

avea apoi gânduri similare cu cele ale lui Duncan. Fiind capabil

să pătrundă foarte profund în mintea altei persoane, Duncan o

putea astfel controla şi îi era uşor să o facă să acţioneze cum

dorea el. Acest factor de control se producea la un nivel mai

profund decât hipnoza obişnuită.

Cu ajutorul lui Duncan, a echipamentului şi a transmiţătorului

Montauk, oamenii de ştiinţă puteau efectiv încărca

informaţii, programe sau comenzi în minţea unui individ.

Gândurile lui Duncan deveneau gândurile respectivului individ.

64

PROIECTUL MONTAUK – EXPERIMENTE ÎN TIMP

Folosind acest procedeu şi tehnologia lui aferentă, oricine

putea fi programat să facă ceea ce în mod normal nu făcea.

Iată, deci, începutul experimentelor de control al minţii din

cadrul „Proiectului Montauk”.

Această linie de cercetare a continuat până în anul 1979. Au

urmat multe alte experimente celui descris mai sus. Unele erau

foarte interesante, dar altele aveau consecinţe oribile. În ţinta

lor intrau indivizi, mase de oameni, animale, locuri şi

tehnologie. Se puteau orienta, practic, spre orice. De exemplu,

un televizor putea fi făcut cu uşurinţă să se deregleze. Puteau

opri imaginea sau chiar să-l închidă de tot. Mişcau obiecte ca în

fenomenele de telekinezie şi devastau astfel camere întregi.

Într-un caz anume, Duncan s-a concentrat pentru a sparge

un geam. A fost generată suficienţă forţă încât a sfărâmat un

geam dintr-un oraş din apropiere de Montauk. Animalele

puteau fi omorâte de la distanţă, iar oamenii puţeau fi

influenţaţi să declanşeze valuri de infracţiuni.

Trebuie să înţelegeţi că în momentele în care Duncan

realiza aceste experimente era într-o stare alterată de conştiinţă.

Fusese special pregătit de către CIA sau NSA. În orice caz,

mintea sa conştientă era mai mereu redirecţionată prin

intermediul stării de orgasm sexual. Astfel, ceea ce noi am

putea numi mintea inferioară, ieşea atunci la suprafaţă.

Duncan, persoana, era transferat într-o transă orgasmică.

Mintea sa inferioară (mai bine zis, subconştientul), fiind la

dispoziţia cercetătorilor, devenise foarte sugestibilă şi era astfel

foarte uşor controlabilă.

Pentru acest tip de „programare” mentală, informaţiile

puteau fi implementate prin orice simţ al corpului. Duncan era

apoi direcţionat spre a-şi concentra mintea inferioară asupra

informaţiilor care erau transmise în acest mod. De exemplu, o

dată ce mintea lui inferioară ieşea la suprafaţă şi i se spunea să

se concentreze asupra unui anumit obiect, el se focaliza în acea

direcţie cu toată forţa. Întreaga sa minte se focaliza asupra unui

singur obiect, în vreme ce corpul său intra într-o stare de

suspendare temporară a funcţiilor vitale.

Mintea inferioară era atunci curăţată de programările

anterioare, putând fi introdus orice altceva. Cuvinte rostite sau

scrise, filme, muzică sau orice era considerat necesar era folosit

pentru a pune mintea inferioară în mişcare.

Aceste tehnici reprezentau cheia pentru a obţine formegânduri

clare de la transmiţător care ori afectau mintea altei

persoane, ori materializau diferite obiecte din eter.

În preajma anului 1978, tehnicile de control al minţii erau

în întregime dezvoltate şi îndosariate. Au fost înregistrate

casete corespunzătoare şi distribuite diferitelor agenţii pentru a

fi transpuse în aplicaţii practice.

12

DISCONTINUITATEA TIMPULUI

Experimentele au continuat în anul 1979, când s-a putut

observa un fenomen extrem de straniu. Pe măsură ce gândurile

lui Duncan erau proiectate prin transmiţător, la un moment dat

ele se opreau brusc. Aspectul era destul de frustrant şi dădea

impresia unei defecţiuni. Mai apoi, însă, s-a observat că în

realitate gândurile lui Duncan nu încetau. Ele existau, dar în

afara fluxului normal de timp! De exemplu, el se concentra

asupra unui lucru la orele 20:00 şi manifestarea sa obiectivă

avea loc la miezul nopţii sau la orele 6:00 dimineaţa. La orice

s-ar fi gândit, materializarea respectivului obiect nu se

producea în acelaşi timp.

Se părea astfel că oamenii de ştiinţă de la Montauk puteau

folosi capacităţile mediumice ale lui Duncan pentru a curba

timpul! Au început să cerceteze acest fenomen cu multă

nerăbdare. Cam în aceeaşi perioadă, ni s-a cerut tuturor să

participăm la ceea ce era cunoscut sub numele de „Conferinţe

Sigma”, care aveau loc în apropiere de Olympia, Washington.

Aceste conferinţe aveau drept subiect funcţiile timpului, iar noi

eram acolo să obţinem o mai bună înţelegere asupra

mecanismelor timpului. Ni se spunea că trebuie să optimizăm

utilizarea transmiţătorului pentru manipularea timpului.

Am aflat că echipamentul pe care îl foloseam era suficient

de puternic pentru a curba timpul, dar totuşi încă nu eram

capabili să realizăm aceasta.

Antenele folosite de noi produceau ceea ce ar putea fi numit

un efect secundar de „discontinuitate a timpului”. Acest efect

secundar de modificare a fluxului temporal demonstra totuşi că

echipamentul de bază era suficient pentru aceasta. Dar chiar şi

aşa, noi am cerut o antenă care era mult mai eficientă în

operarea de modificări temporale.

După ce am participat la mai multe conferinţe şi am

discutat cu mai multe persoane, grupul nostru de cercetare a

remarcat că frecvenţa radio pe care o foloseam nu era cea mai

potrivită pentru scopul nostru. Trebuiau operate anumite

schimbări, cum ar fi, de pildă, modificarea ratei impulsurilor

din bobine. Am mai studiat geometria piramidală şi modul de

utilizare a acesteia pentru a curba câmpul temporal.

Suplimentar, a trebuit să învăţăm mai multe despre ceea ce este

cunoscut sub numele de funcţii temporale Delta (adică,

funcţiile de schimbare a timpului).

Cheia înţelegerii noastre a fost o sugestie de a utiliza un

anumit tip de antenă pe care o voi numi antenă Orion Delta T.

Această denumire conţine şi cuvântul Orion, deoarece au

existat multe zvonuri că proiectul acestei antene fusese primit

de oamenii noştri de ştiinţă de la extratereştrii din constelaţia

Orion (acesta este un alt grup de extratereştri decât cei din

sistemul Sirius, ale căror cunoştinţe se presupune că au fost

folosite pentru construcţia scaunului Montauk). Conform

zvonului, cei din constelaţia Orion ştiau că suntem aproape de

îndeplinirea cu succes a sarcinii noastre şi doreau să ne ajute.

Antena Orion Delta T era o antenă în formă de octaedru şi

fusese plasată la subsol. Măsura cam 30 până la 50 de metri de

la un punct la altul. Au fost făcute excavări de aproape 100 m

pentru a găzdui antena sub transmiţător.

Scaunul Montauk a fost plasat sub transmiţător şi deasupra

antenei Delta T, pentru a sincroniza antena RF de la suprafaţă

cu antena din subteran, astfel încât scaunul să se afle într-un

punct neutru între ele. Astfel, scaunul era complet ferit de orice

interferenţă.

Antena de transmisie Delta T era alimentată cu energie din

trei surse. Energia de la două din cele trei surse provenea de la

modulatoarele de impulsuri ale celor două transmiţătoare şi era

trimisă în bobinele X şi Y ale antenei Delta T (acelaşi impuls

care furniza energie electrică către amplitron furniza, de

asemenea, energie către antena Delta T care se afla sub

pământ). A treia axă era axa Z. Aceasta fusese plasată în jurul

perimetrului antenei şi provenea de la o sursă de zgomot alb10,

(explicaţie în subsol) care era obţinut de la un amplificator

audio de 250 KW. Zgomotul alb punea în rezonanţă întregul

transmiţător, însă mai multe elemente în această privinţă vor fi

descrise pe parcursul capitolelor următoare.

Antena omnidirecţională ce era localizată la suprafaţă, pe

clădirea transmiţătorului, a fost acordată pe frecvenţa radio

respectivă. În plus, componenta non-hertziană (care este de

natură eterică) a frecvenţei radio ajungea în subteran şi se

interconecta cu câmpul magnetic generat sub pământ. Când

frecvenţele erau însumate în această manieră, rezultau mari

distorsiuni şi perturbări ale timpului.

Tehnologiile de bază din acest proiect erau identice cu cele

folosite în Experimentul Philadelphia. La bordul lui Eldridge,

ei aşezaseră transmiţătoarele RF pe principalul catarg al navei.

Bobinele erau plasate pe punte de jur împrejur şi erau activate

de impulsuri cu o anumită frecvenţă. În esenţă, noi am duplicat

mecanismele folosite în „Proiectul Rainbow”, îmbunătăţindu-le

însă în mod considerabil performanţele. Noua tehnologie a

făcut ca proiectul să fie mult mai stabil şi mai uşor de controlat.

Pe lângă antena Delta T, mai sunt două elemente cheie care

trebuie înţelese: momentul zero şi zgomotul alb.

La momentul zero ne-am referit anterior, dar voi oferi

explicaţii suplimentare pentru o mai bună înţelegere a

subiectului. În primul rând, momentul zero se află în afara

universului nostru tridimensional. Îl vom considera mai „în

vârstă” decât universul, căci momentul zero exista înainte de

apariţia întregii Creaţii. Momentul zero (sau originea

primordială) reprezintă conexiunea noastră fundamentală cu

10 Zgomotul alb este un impuls autogenerat pe orice frecvenţă şi în acelaşi

timp. Când acordaţi radioul pe un post pe bandă FM, de exemplu, zgomotul

pe care-l auziţi între posturile radio este zgomotul alb. Poate fi considerat

precum o explozie bruscă existentă pe orice frecvenţă sau precum un

mănunchi de impulsuri ce sunt emise împreună.

universul.

Când universul nostru se roteşte, el face aceasta în jurul

momentului zero. Dar universul nostru (adică, universul fizic)

nu este singurul care există. Fiecare univers (fizic sau subtil)

are un moment zero. Toate momentele zero ale diferitelor

universuri coincid şi nu se mişcă niciodată; de aceea acest

punct este numit momentul zero.

Următoarea analogie ar putea fi de un real folos. Imaginaţivă

un carusel care se roteşte în jurul unei cabine centrale. Omul

dinăuntrul cabinei reprezintă momentul zero. Pe lângă acest

carusel, mai sunt şi alte carusele care se rotesc pe diferite

niveluri, dar toate sunt sub controlul aceluiaşi punct central

zero, care în această analogie este reprezentat de omul din

cabină.

Prin anii ’20, genialul Nikola Tesla crease deja un generator

de referinţă asupra momentului zero. El consta, practic, dintrun

complex de dispozitive şi rotiţe. Într-un limbaj mai familiar,

ne vom referi la acest generator sub numele de „titirez”. El este

un dispozitiv relativ straniu, căci în momentul în care este

deschis, se poate auzi cum „se fixează asupra a ceva”, dar nu

mă refer la energia electrică. Mi s-a spus că se fixează asupra

rotaţiei Pământului, care reprezintă o referinţă asupra

momentului zero secundar. Este secundar pentru că rotaţia

Pământului se află în strânsă relaţie cu sistemul solar, care este

în acelaşi mod în relaţie cu galaxia şi, astfel, cu întregul

univers. Universul se roteşte în jurul momentului zero.

Toate acestea pot fi şi mai bine înţelese studiind modul în

care Tesla a descoperit curentul alternativ folosindu-se de

principiile câmpurilor magnetice rotitoare ale Pământului.

Generatorul momentului zero este într-un anumit grad o

extrapolare a modalităţii descrise anterior; totuşi, acesta nu face

doar o referire la mişcarea de rotaţie a Pământului. Generatorul

ia în considerare orbita soarelui, galaxia noastră şi, în final,

centrul întregii noastre realităţi.

Celălalt element cheie ce trebuie înţeles este zgomotul alb,

care ar putea fi considerat drept „adezivul” ce face ca întreaga

operaţiune să funcţioneze corect. Este o operaţiune pur tehnică,

pe care o voi descrie sumar.

Transmiţătorul Sage conţinea în jur de 40 sau 50 de

oscilatoare, mixere şi amplificatoare controlate de cristale care

generau un semnal pe frecvenţa de 425 MHz. Mai utiliza şi

„agilitatea de frecvenţă”, care însemna că putea să treacă

spontan de la o frecvenţă la alta. Împreună cu transmiţătorul, ei

aveau ceea ce este cunoscut sub numele de dispozitiv „COHO”

sau „organizator coerent al oscilatorului”. În mod normal, un

„COHO” funcţionează având ca referinţă doar o singură

frecvenţă. Totuşi, transmiţătorul Montauk nu obţinea în acest

mod sincronizarea (sau rezonanţa) care era necesară.

Pentru a obţine această condiţie de rezonanţă, am luat

fiecare oscilator disponibil şi i-am modulat amplitudinea cu

ajutorul zgomotului alb. Din moment ce zgomotul alb este în

proporţie de 50% corelat cu totul, el corespunde unei funcţii

universale autocorelate sau autosincronizaţe. Rezultatul a fost

că toate componentele eterice ale oscilatoarelor erau acum

corelate una cu cealaltă. Noi nu încercam să corelăm funcţiile

electrice, pentru că acestea nu ne priveau; eram interesaţi doar

de funcţiile eterice, pentru că ele furnizau, de fapt, efectele pe

care noi le căutam.

Aveam nevoie, însă, de un punct de reper temporal foarte

stabil, care era furnizat de generatorul de moment zero. Acesta

producea două unde de 30 Hz în relaţie cu momentul zero. Una

era conectată la computere şi sincroniza ceasul sau funcţiile de

temporizare. Cealaltă undă modula generatorul de zgomot alb.

Ajustând sincronizarea lor ne puteam focaliza asupra oricărui

fragment temporal, monitorizând întreaga operaţiune. Aceasta

ne permitea să evidenţiem corespondenţele zgomotului alb şi

să-l relaţionăm cu punctul central al timpului, unde toate timpurile

se intersectează.

Scopul acestui experiment era să facem coerente transmisiile

mediumice ale lui Duncan în relaţie cu timpul. Dr. von

Neumann ne-a explicat că transmiţătorul trebuie să fie corelat

temporal, ţinând seama de momentul zero. Generatorul de

referinţă asupra momentului zero servea şi ca „punct martor”

înapoi către Experimentul Philadelphia, iar acesta era un aspect

extrem de important. Proiectul urmărea să deschidă o poartă

temporală către USS Eldridge în 1943.

Modificările la echipamente au continuat până în anul 1979,

când s-a reuşit stabilizarea unui sistem coerent de transmisie ce

ţinea seama de sincronizarea temporală. În continuare, urma ca

ei să ajusteze şi să modifice echipamentul pentru a se

sincroniza cu Duncan. El demonstrase deja că avea puncte de

reper personale asupra momentului zero când, aparent din

întâmplare, avuseseră loc anumite curbări ale timpului. Aceasta

probabil se putea explica mai bine privind experienţa sa

anterioară din timpul Experimentului Philadelphia. Acolo, el

sărise de la bordul lui USS Eldridge şi fusese atras cu forţă întrun

vortex temporal. La Montauk, circumstanţele erau altele,

dar se pare că familiarizarea sa cu momentul zero nu-l părăsise.

Mai erau şi alţi mediumi, dar Duncan era primul pe care îl

foloseau; 90% din timpul când sistemul era deschis, el se afla

pe scaun. Dacă era bolnav sau nu se simţea bine, obişnuiau să

aştepte o zi. De fiecare dată când schimbau operatorul, era

necesar să recalibreze şi să reprogrameze calculatoarele şi

modulatorul de impulsuri şi aveau nevoie de două zile întregi

pentru a reuşi aceasta. Dacă Duncan era indisponibil pentru o

perioadă de două săptămâni sau mai mult, ei puneau pe scaun

un alt operator, dar nu-mi amintesc decât o singură dată când

au făcut aceasta. A fost aproape un dezastru, pentru că nu

acordaseră suficient de mult timp pentru recalibrarea iniţială.

Din acel moment, Duncan a fost singurul care a utilizat

echipamentul. Totuşi, un medium de rezervă trebuia să fie

prezent, în caz că i se petrecea ceva lui Duncan. În preajma lui

1980, reflectorul radarului (care seamănă cu o uriaşă coajă de

banană) ce se afla pe o clădire, nu mai era în funcţiune. Existau

cele două transmiţătoare care alimentau antena

omnidirecţională (cea de la sol), iar modulatoarele de impulsuri

alimentau atât această antenă, cât şi bobinele de la antena Delta

T aflată la subsol.

De asemenea, scaunul era conectat la computer, fiind acum

aşezat într-un punct neutru, aflat între cele două antene. La

acea vreme, sistemul uriaş al computerului era găzduit de

camera de control de lângă turnul radarului. În plus, camera

computerului mai conţinea diverse terminale şi monitoare

pentru a înregistra diferite activităţi din cadrul proiectului.

Duncan deschidea operaţiunile aşezându-se pe scaun şi, din

acel moment, transmiţătorul era pornit. Mai întâi, el urmărea

să-şi golească mintea de orice gânduri parazite. Apoi era

direcţionat să se concentreze asupra unei anumite deschideri în

timp, să spunem din 1980 (ce reprezenta atunci momentul

prezent) spre 1990. Atunci, chiar în centrul antenei Delta T

apărea un portal temporal (care, de fapt, era un veritabil vortex

sau tunel temporal) – şi astfel te puteai deplasa prin portal din

1980 în 1990. În portal se producea o deschidere prin care

puteai să priveşti efectiv în timp. Arăta precum un coridor

circular, care avea o lumină la capătul lui. Poarta temporală

exista atâta vreme cât Duncan se concentra asupra anilor 1990

şi 1980.

Cei care au intrat în tunelul temporal mi-au spus că acesta

arăta precum o spirală, asemănătoare cu stilul de reprezentare

science-fiction a unui vortex. Când te aflai în afara tunelului,

portalul se vedea ca şi cum ai privi prin spaţiu – de la o

deschidere circulară apărută în spaţiu către o fereastră circulară

puţin mai mică la celălalt capăt. Personal eram considerat prea

valoros pentru operaţiunile tehnice din proiect şi de aceea numi

era permis să călătoresc prin portal.

Din 1980 până spre sfârşitul anului 1981, funcţia timpului a

fost reglată astfel încât ea să devină stabilă. La început,

portalurile temporale nu erau stabile. O persoană putea să

treacă prin portal ajungând până în 1960, dar când dorea să se

întoarcă, deşi era conectat la timpul real (de pornire), portalul

nu mai apărea unde trebuia. Astfel, te puteai pierde cu uşurinţă

în timp şi spaţiu. La început, portalul se deschidea, dar nu era

stabil deoarece mintea lui Duncan nu era stabilă. A fost nevoit

să treacă prin pregătiri intense pentru a face ca portalul să fie

stabil. A trebuit, de asemenea, să focalizăm transmiţătorul mai

aproape şi să intensificăm traducerea formei-gând pentru ca

totul să fie în ordine. Petreceam zile în şir încercând să facem

să apară o schimbare temporală aşa cum era prevăzut. Cu toate

acestea, nu era nici o dificultate în crearea unei discontinuităţi

în curgerea timpului. Dificultatea consta în a prevedea care vor

fi efectele acestei perturbări temporale. În sfârşit, spre finalul

anului 1981, am aflat cum să ne fixăm asupra discontinuităţii

fluxului temporal, astfel că, în momentul în care era creat un

portal, acesta rămânea stabil. Deşi crearea şi menţinerea unui

portal temporal nu se petreceau într-un mod absolut perfect,

comportamentul portalului era totuşi previzibil, stabil şi

funcţiona conform planurilor noastre. În esenţă, ceea ce făceau

oamenii de ştiinţă era să folosească vortexul temporal din 1943,

1963, 1983 care se baza pe bioritmul natural al Pământului, al

cărui ciclu este de 20 de ani. Anii 1943, 1963 şi 1983 acţionau

precum puncte de ancoră asupra vortexului principal.

Subvortexurile sau vortexurile din experimentele care erau

efectuate erau create prin intrarea în vortexul principal la un

punct de ancoră (’43, ’63 sau ’83). La Montauk era folosită ziua

de 12 august 1983.

De exemplu, să presupunem că ei doreau să ajungă în

noiembrie 1981. Între luna noiembrie a anului 1981 şi 12

august 1983 exista un punct de legătură. Plecând din 12 august

1983, ei se puteau îndrepta spre orice moment temporal doreau.

Vortexul funcţiona între 12 august 1943 şi 12

august 1983, pentru că acesta era vortexul principal.

Aceasta le-a conferit stabilitatea de a crea ceea ce numim un

vortex deschis-închis. Este numit aşa pentru că la celălalt capăt

nu exista nici un dispozitiv de care să se ancoreze.

Deşi stabilizaseră aspectul temporal al portalurilor, trebuia

să se lucreze şi la aspectul spaţial. Au reuşit să stabilizeze şi

acest aspect, astfel că puteau nu doar să deschidă un portal

temporal într-un moment dat, ci chiar şi într-un spaţiu dat.

După ce au reuşit stabilizarea aspectelor temporale şi

spaţiale ale portalului, i-au trimis pe toţi acasă, curăţând

întreaga bază cu excepţia câtorva persoane cheie. Eu am rămas,

căci eram operatorul tehnic şi esenţial al proiectului. Şi Duncan

a rămas, căci el era mediumul care punea sistemul în funcţiune.

Întregul sistem era acordat cu el. Au mai fost reţinuţi alţi doi

mediumi, în caz că Duncan ar fi murit sau ar fi fost indisponibil

într-un fel sau altul. De asemenea, au rămas directorii de

proiect, dar a plecat personalul militar şi a fost adusă o nouă

echipă pentru întreţinerea bazei.

Securitatea era deja foarte solidă, dar ei o voiau şi mai

bună. Nu doreau ca armata să afle de modul în care se jucau cu

timpul, dar toată lumea intuia că acolo se petrecea ceva straniu.

Însă nimeni nu ştia exact ce.

13

CALATORII IN TIMP

Deoarece majoritatea tehnicienilor plecaseră, a fost adusă o

nouă echipă. Nu ştiu cine erau şi nici ce calificări aveau, dar

erau numiţi „Echipa Secretă”. Proiectul a fost relansat şi a

primit numele „Phoenix III”. Acesta a durat din februarie 1981

până în 1983.

Obiectivul era explorarea timpului. Echipa a început să

privească în trecut şi, de asemenea, în viitor, doar observând.

Continuau să caute medii ostile. Prin vortex puteau lua mostre

de aer, de sol şi toate acestea fără ca cineva să intre în portal.

Cei care au călătorit prin vortex l-au descris ca pe un tunel

special care era luminat pe întreaga sa lungime. După ce o

persoană începea să înainteze în vortex, era brusc aspirat de

acesta. Era împins înainte către celălalt capăt al tunelului, de

obicei într-un alt loc (opus lui Montauk) sau în funcţie de locul

spre care transmiţătorul era orientat şi programat. Putea fi

oriunde în Univers.

Tunelul se asemăna cu un tirbuşon şi era iluminat ca şi când

pe întreaga sa suprafaţă s-ar fi aflat becuri aprinse. Avea un fel

de structură moletată şi nu era precum un tunel drept. Se

răsucea şi se curba până ajungea la celălalt capăt. Acolo,

persoana trimisă întâlnea pe cineva sau îndeplinea misiunea

care îi fusese încredinţată. După ce îşi încheia misiunea, se

întorcea. Tunelul se deschidea pentru el şi se întorcea de unde

plecase. Totuşi, dacă se producea o cădere de energie electrică

în timpul operaţiunii, persoana respectivă era pierdută în timp

sau abandonată undeva în interiorul vortexului. Când cineva

era pierdut, aceasta se producea datorită unei erori în

hiperspaţiu.11 Deşi mulţi erau astfel pierduţi, trebuie totuşi să

11 Hiperspaţiul este definit precum spaţiul care depăşeşte limitele celor trei

universuri.

precizez că oamenii de ştiinţă nu îi abandonau în mod deliberat

sau fără să le pese.

Conform spuselor lui Duncan, mai exista o altă funcţie a

tunelului temporal. Cam la două treimi din tunel, persoana în

cauză îşi pierdea întreaga energie. Simţea atunci o lovitură

puternică însoţită de o capacitate de percepţie mult

expansionată. Relata că simţea, de asemenea, o amplificare a

inteligenţei, dublată de o experienţă extracorporală. Această

stare a fost numită FULL OUT (complet în afară). Cercetătorii

căutau să manifeste aceasta în Duncan. Putea fi o continuare a

experimentelor „Seeing Eye” (ochiul văzător) sau o făceau din

alte motive.

Crearea tunelului, racolarea subiecţilor de pe stradă şi

trimiterea acestora prin tunel devenise deja o rutină. În

majoritatea situaţiilor, aceşti oameni erau simpli vagabonzi sau

copii ai străzii, care fuseseră abandonaţi şi a căror absenţă ar fi

trecut neobservată. Dacă ei se întorceau din tunelul temporal,

aveau să relateze pe larg tot ceea ce întâlniseră. Majoritatea

vagabonzilor folosiţi în experimente erau mai întâi dezmeticiţi

timp de o săptămână înainte de a intra în portal, dar mulţi nu se

mai întorceau. Nu ştim câţi oameni plutesc încă în timp, prin ce

vremuri şi prin ce locuri. Pentru că „Phoenix III” progresa,

indivizii aleşi pentru aceste cercetări erau conectaţi la tot felul

de echipamente radio şi TV pentru a transmite înapoi „live”.

Fiecare individ era escortat prin portal, uneori cu forţa.

Semnalele radio şi TV călătoreau prin portaluri şi, atât timp cât

le puteau recepta, cercetătorii deţineau înregistrări audio şi

video cu ceea ce subiectul experimentase.

Cei care controlau proiectul au început parcă să se joace cu

timpul, manipulând trecutul şi viitorul, după bunul lor plac. Nu

ştiu exact ce făceau pentru că eu eram la butoane. Postul meu

se afla în clădirea transmiţătorului şi trebuia să menţin totul

într-o cât mai bună funcţiune. Nu eram implicat în tot ceea ce

se petrecea, dar la un anumit moment am aflat că deţineau o

vastă bibliotecă de casete video. Am văzut casetele, deşi nu

aveam aprobări speciale pentru aceasta. De fapt, eu

proiectasem şi construisem instalaţia de vizualizare a

transmisiilor (cu ajutorul unor resurse uriaşe) şi aveam o idee

despre ce se petrecea. Multe lucruri pe care le ştiam proveneau

din relatările lui Duncan, pentru că la vremea aceea

deveniserăm buni prieteni. În final am fost interogaţi şi trimişi

pe căi separate. Mare parte din amintirile mele cu el mi-au fost

şterse.

Pe lângă persoanele abandonate, cercetătorii foloseau, de

asemenea, pentru anumite motive, şi copii. Nu sunt sigur care

era însă scopul pe care îl urmăreau. Era un puşti la Montauk

care obişnuia să plece de la bază şi să aducă cu el pe alţii de

vârsta lui. Era precum o „rază tractoare”. Locuia la Montauk şi

circula prin zonă foarte lejer. O mulţime de copii care de obicei

vagabondau în zona metroului new york-ez puteau să dispară

vreo şase ore fără să se simtă lipsa lor. Erau în mod special

instruiţi să aducă cu ei şi alţi copii. Unii se întorceau, alţii nu.

Copiii aleşi aveau vârste cuprinse între 10 şi 16 ani sau poate

chiar 18 cei mai mari, iar 9 ani cei mai tineri. Majoritatea erau

în faza de trecere la pubertate sau tocmai încheiau această

etapă. De obicei erau blonzi, aveau ochi albaştri, erau înalţi şi

cu tenul alb. Se potriveau foarte bine stereotipului arian. Din

cunoştinţele mele, nici o fată nu a făcut parte din aceste

grupuri.

O investigaţie ulterioară a demonstrat că „Proiectul

Montauk” avea o conexiune neo-nazistă şi că naziştii erau încă

stimulaţi de superioritatea ariană. Nu ştiu unde erau duşi copiii,

cum erau instruiţi sau felul în care erau programaţi. Dacă se

întorceau sau nu, pentru mine este încă un mister. Informaţiile

disponibile sunt că ei trimiteau fiecare proaspăt recrut în viitor,

în anul 6037 d.H., întotdeauna în acelaşi loc, care părea a fi un

oraş în ruine. Totul era staţionar, dar nu ca într-o stare de vis.

Nu existau semne de viaţă. În centrul oraşului era un perimetru

unde se afla un cal de aur pe un piedestal. Puteau fi văzute

anumite inscripţii pe acel piedestal, iar recruţii erau trimişi să

citească ce scria. Încă nu ştim ce urmăreau aceste cercetări.

Poate căutau să găsească acelaşi răspuns de la persoane

diferite. Nu ştiu. Duncan a sugerat că în interiorul piedestalului

s-ar fi aflat o tehnologie extrem de avansată şi că ei încercau să

găsească pe cineva care să simtă sau să perceapă ce fel de

tehnologie era aceea.

Alte persoane implicate în proiect spuneau că acel cal era

acolo pentru testarea puterii de observaţie a recruţilor şi că, de

asemenea, servea ca punct de reper. Recruţii întotdeauna erau

întrebaţi dacă au văzut pe cineva în oraş. Fiecare individ

interpreta în mod personal ceea ce observase, după care relata

cele văzute.

Ştim că mulţi oameni au fost trimişi în viitor cu 200 sau

poate 300 de ani. Estimările arată că între 3000 şi 10.000 de

persoane au fost astfel abandonate în continuumul spaţiotemporal.

Nu avem însă nici o idee pentru ce scop.

Am mai spus deja că nu ştiu exact ce făceau cu timpul şi

nici despre felul în care urmăreau să-l manipuleze. Nu eram de

faţă, dar ştiu că au avut mult de-a face cu primul şi cu cel de-al

doilea război mondial. Au monitorizat acele momente şi au

făcut multe fotografii. Ştiau exact ceea ce făceau. Puteau, de

fapt, să creeze un vortex secundar prin care să observe

evenimentele. Noi numeam această funcţie „ochiul văzător”.

Vortexul iniţial (primar) era atât de mare, încât puteai conduce

un camion prin el. Dar vortexul secundar era unul energetic,

fără soliditate fizică. Folosind conjuncţia de fază prin programe

sofisticate de computer, trecutul şi viitorul puteau fi efectiv

transmise prin portal şi vizulalizate pe un monitor.

14

MISIUNE PE MARTE

Cercetătorii proiectului au continuat să scruteze timpul. Era

spre sfârşitul anului 1981 sau începutul lui 1982 când pentru

prima dată această tehnologie a fost utilizată pentru a se reuşi

intrarea în zonele subterane din marea piramidă de pe planeta

Marte.

Pentru că acest material va fi controversat pentru marele

public şi va stârni cu siguranţă polemici, voi încerca să descriu

puţin cadrul general al acestor evenimente.

În prezent circulă o înregistrare video numită „Planeta

Marte în viziunea lui Hoagland”. Este o prezentare pentru

oamenii de ştiinţă de la NASA făcută de către savantul jurnalist

Richard Hoagland cu privire la complexul tetraedric care este

asociat cu „chipul de pe planeta Marte”. În această înregistrare,

Hoagland prezintă „chipul” (uimitor de asemănător cu faţa unei

fiinţe umane) şi piramidele din apropiere care au fost

fotografiate de nava spaţială Viking, în anii ’70. Sunt folosite

tehnologii de proiecţie computerizată pentru a prezenta imagini

care oferă o survolare a „chipului” de pe Marte cu 360 de

grade. În această înregistrare, Hoagland încearcă să convingă

NASA să fotografieze mai mult această regiune cunoscută sub

numele de Cydonia. NASA a fost imposibil de convins şi a

minimalizat în mod evident semnificaţia eforturilor lui

Hoagland. De fapt, s-au depus eforturi intense pentru a se

interzice prezentarea acestei înregistrări pe posturile naţionale

de televiziune. Relatarea acestui scandal a fost realizată de

staţia radio new york-eză, WABC. De ce a abordat NASA o

asemenea atitudine faţă de un subiect atât de şocant?

Răspunsul probabil se află explicat într-o carte, numită

Alternativa 3, scrisă de Leslie Watkins, David Ambrose şi

Christopher Miles.12 Cartea se bazează pe o înregistrare video

care a revelat un program spaţial secret condus de o conspiraţie

internaţională care includea atât Rusia, cât şi Statele Unite.

Este o descriere fascinantă ce include astronauţi care încalcă

regulile de siguranţă, oameni de ştiinţă dispăruţi, crime şi

constituirea coloniilor de sclavi pe Lună şi pe planeta Marte.

Cartea susţine că, de fapt, omul a aterizat prima dată pe Marte

în 1962.

Nu este în intenţia mea să dovedesc că a existat sau există o

colonie umană pe Marte. Am inclus aceste informaţii pentru ca

cititorul să înţeleagă că există un întreg scenariu privind

planeta Marte, care este separat de povestirea mea. Cei

interesaţi pot investiga ei înşişi înregistrarea „Planeta Marte în

viziunea lui Hoagland” sau cartea Alternativa 3. Este interesant

de observat că documentarul intitulat Alternativa 3 a fost

difuzat pe un post de televiziune din San Francisco prin anii

’70. De atunci s-a răspândit ipoteza conform căreia FCC a

ameninţat cu retragerea licenţei de emisie a postului respectiv

de televiziune dacă va mai difuza vreodată acele imagini. Prin

urmare, documentarul nu a mai fost reluat niciodată.

Directorii „Proiectului Montauk” ştiau că există o colonie

pe Marte. Este mai mult decât probabil că şi ei făceau parte din

conspiraţie.

Planeta Marte constituia un mare punct de interes pentru

cercetătorii din cadrul „Proiectului Montauk”, pentru că ei şiau

dat seama că acolo existau dispozitive tehnologice extrem

de avansate. Ştiau, de pildă, că piramidele de pe faţa planetei

Marte nu erau formaţiuni naturale şi că cineva le construise în

timpuri de demult.

Conform informaţiilor pe care eu şi asociaţii mei le-am

descoperit, cei care locuiau la suprafaţa planetei Marte nu

puteau ajunge în zona subterană aflată dedesubtul piramidei.

12 Alternativa 3 a fost prima dată publicată în Marea Britanic Prima ediţie

publicată în SUA a apărut în 1979 la Avon Books, Division of the Hearst

Corporation, 959 Eight Avenue, New York, NY, 10019.

Intrările ori erau sigilate, ori pur şi simplu nu puteau fi găsite.

De fapt, se părea că marea piramidă era mult mai bine sigilată

decât piramida de la Gizeh. În ciuda costisitoarei şi inovatoarei

tehnologii care era disponibilă, piramida nu putea fi penetrată.

Oamenii de ştiinţă de la Montauk au hotărât că cea mai

bună abordare ar fi să realizeze o proiecţie direct în centrul

piramidei principale, în subsolul marţian. Tehnologia de la

Montauk le oferea suficiente resurse să poată folosi o discontinuitate

spaţială pentru a pătrunde în piramidă. Despre

cavernele subterane ale acesteia se credea că fuseseră construite

şi administrate de o foarte veche civilizaţie.

Portalul temporal elimina riscurile operaţiunii, căci noi

puteam privi prin el. Pusesem la punct o instalaţie cu monitoare

TV, astfel că orice vizualiza Duncan, putea fi urmărit pe

monitoare. Aceste aparate furnizau imagini din prezent de pe

planeta Marte. Pentru a descoperi zona subterană a piramidei,

am continuat să mişcăm celălalt capăt deschis al vortexului

până a apărut un coridor. În această fază, i s-a spus lui Duncan

să solidifice portalul. Echipa de cercetare avea acum

posibilitatea de a merge de la Montauk pe Marte, ajungând în

subteranul planetei. Cam din acea perioadă, nu mai era nevoie

ca Duncan să rămână continuu pe scaun. Învăţasem că funcţiile

mentale care erau generate de Duncan puteau fi stocate de

computer şi apoi activate în mod continuu. Computerul putea

controla astfel transmiţătorul pentru o scurtă perioadă de timp

şi avea suficientă memorie să modifice fluxul temporal pentru

aproximativ patru ore. În acest caz, trebuia ca formele-gând să

fie reconstruite din memoria calculatorului.

În mod cert, însă, sistemul avea nevoie iniţial de o fiinţă

umană vie. Aceasta trebuia să creeze portalurile temporale şi să

le menţină deschise prin intermediul concentrării mentale. O

dată ce poarta temporală fusese deschisă, noi puteam înregistra

pe casetă ceea ce fiinţa umană genera din punct de vedere

mental. Ulterior, înregistrarea putea fi folosită pentru crearea

unei noi deschideri temporale.

Sistemul era în mod continuu perfecţionat. Dacă Duncan

stabilea o conexiune temporală, ea era înregistrată pe bandă.

Pentru că uneori îi era dificil să stabilească o anumită

conexiune, înregistrarea uşura şi, practic, automatiza procesul.

În acest mod s-a acumulat o întreagă bibliotecă de date, astfel

că ei nu mai erau nevoiţi să se bazeze totdeauna pe Duncan.

Acest progres a făcut cu putinţă ca Duncan să fie şi el trimis în

vortexuri temporale. Aceasta se producea prin 1982 şi 1983.

Duncan a fost apoi selecţionat pentru echipa care a plecat pe

Marte.

Folosind portalurile temporale, planeta Marte a fost

„colindată” în căutare de potenţiali locuitori în viaţă.

Cercetătorii au fost nevoiţi să meargă cu 125.000 ani în urmă

pentru a putea găsi vreunul. Nu ştiu ce au descoperit sau ce au

făcut cu informaţiile. Duncan a încercat să acceseze aceste

informaţii în structura sa, dar ele sunt adânc îngropate şi dificil

de accesat.

Opinia mea este că piramida de pe planeta Marte servea

drept antenă cosmică de o construcţie cu totul specială.

Probabil în interiorul piramidei există depozitată o înaltă

tehnologie. Conform amintirilor lui Duncan, el a călătorit în

interiorul piramidei, a văzut acolo acele dispozitive care erau

operaţionale şi a numit instalaţia respectivă „Sistemul de

Apărare a Sistemului Solar”. Conform relatării sale,

cercetătorii doreau să blocheze accesul la această tehnologie.

Acest sistem de apărare a fost închis retroactiv în 1943,

moment care este cunoscut printre mulţi pasionaţi ai

fenomenului OZN ca fiind începutul ufo-maniei.

Nu mai am multe de spus despre Marte în această etapă, cu

excepţia faptului că filmul „Total Recall” se bazează în mod

straniu pe unele evenimente ce au avut loc în cadrul

„Proiectului Montauk”. De pildă, modul în care au folosit

scaunul în acest film este şocant de asemănător cu ceea ce se

petrecea în interiorul bazei Montauk. Cercetările temporale au

continuat şi s-au realizat nenumărate misiuni până pe 12 august

1983. Acesta a fost momentul când bucla temporală prezentă se

închidea către 1943 şi 1963.

15

ÎNTÂLNIRE CU MONSTRUL

Pe 5 august 1983 am primit o directivă pentru a menţine

transmiţătorul deschis non-stop. Am urmat ordinele până pe 12

august. După acea dată, s-a petrecut ceva foarte straniu: brusc,

tot echipamentul a început să se sincronizeze cu „altceva”. Nu

reuşeam să ne dăm seama cu ce funcţiune se acordase sistemul

dar, în acele momente, prin portal a apărut USS Eldridge (nava

care a fost folosită în Experimentul Philadelphia). Creasem o

legătură directă cu acea navă.

Nu sunt sigur dacă acesta a fost doar un accident, dar, dacă

cercetătorii de la Montauk au încercat să intre în legătură cu

Eldridge, atunci experimentul trebuia făcut exact în acea zi.

Explicaţia este că Pământul (conform descoperirilor realizate în

cadrul acestor experimente), ca şi fiinţa umană, are propriul său

bioritm care are un apogeu la fiecare 20 de ani, întotdeauna pe

12 august. La fel, şi Experimentul Philadelphia a avut loc tot pe

12 august, dar în 1943. În această fază, Duncan din 1943 putea

fi văzut împreună cu fratele său. Ambii fuseseră membri ai

echipajului de pe 1755 Eldridge. Nu i-am permis lui Duncan

din 1983 să se vadă pe el însuşi, în 1943, pentru a evita astfel

atât un paradox temporal, cât şi generarea efectelor negative

rezultante. După părerea mea, proiectul atinsese deja proporţii

apocaliptice. Legile naturii fuseseră de multe ori încălcate în

mod flagrant şi toţi cei implicaţi simţeau consecinţele nefaste

ale acestor acţiuni. Împreună cu câţiva colegi discutam deja de

câteva luni despre vinele presimţiri rele pe care le aveam cu

privire la proiect. Vorbisem despre capcana de a manipula

timpul şi despre modul în care toate acestea puteau afecta

karma planetară. Speram că proiectul se va distruge de la sine.

Ulterior, mica noastră intrigă a creat un fel de „complot” pe

care doar Duncan îl putea activa. Acel „complot” era destinat

să distrugă întregul proiect. Căutam un moment potrivit pentru

a pune capăt experimentului. Programul neprevăzut din

„complot” a fost activat de cineva care s-a apropiat de Duncan

în vreme ce el se afla pe scaun şi i-a şoptit doar atât: „acum e

momentul”.

În acea clipă, Duncan a dezlănţuit din subconştientul său un

monstru pe care transmiţătorul l-a materializat. Nu a apărut

însă în subteran, vinde era punctul neutru, ci undeva pe

întinderea bazei. Monstrul era foarte mare şi violent şi

distrugea tot ce-i ieşea în cale. Au fost câteva persoane care lau

văzut, dar fiecare a descris altfel acea oribilă creatură. Unii

spuneau că avea 3 metri înălţime, iar alţii spuneau că avea chiar

9 metri. Personal, estimez că avea între 2,70 – 3 metri înălţime.

Frica induce oamenilor stări stranii şi nimeni nu fusese

suficient de calm încât să analizeze monstrul în totalitatea sa.

Şeful meu mi-a ordonat să închid generatoarele, în speranţa

că monstrul va dispărea, însă fără succes. Hotărâsem, deci, că

monstrul trebuia să fie oprit cumva. Astfel s-a luat decizia de a

închide transmiţătorul. Pentru aceasta, a fost trimis cineva să

închidă transmiţătoarele de pe Eldridge. Putea chiar să le

distrugă în întregime, dacă era nevoie de acest lucru pentru a

înceta să mai funcţioneze.

Pe de altă parte, eu şi directorul proiectului am încercat fără

succes să închidem transmiţătorul de la Montauk. Ne-am dus

apoi la centrala electrică şi am deconectat întreaga bază de la

compania de electricitate din Long Island. Energia electrică

exista însă în continuare şi nimic nu se oprise.

Nu eram îngrijoraţi de lumină, noi doream doar să oprim

transmiţătorul. Ne hotărâsem că cel mai bun lucru care putea fi

făcut era să mergem în centrala electrică şi să tăiem cablurile

care coborau în pământ de la marile transformatoare. Am luat

cu mine un autogen cu acetilenă şi am tăiat cablurile care intrau

în pământ. A trebuit să fiu extrem de atent, căci erau foarte

încinse. Chiar şi aşa, nici de această dată nu s-a oprit nimic;

luminile de la bază erau încă aprinse.

M-am gândit că trebuie să mai existe undeva o altă sursă de

energie, despre care noi nu ne dădusem seama. Am mers apoi

la cabina transformatorului, ce se afla lângă clădirea

transmiţătorului, şi am tăiat firele care veneau din pământ. În

acel moment, luminile de la bază s-au stins şi computerele s-au

oprit. Însă luminile din clădirea transmiţătorului continuau să

fie aprinse!

Am intrat în acea clădire şi am smuls cablurile din panoul

care controla transmiţătorul. Luminile din clădire s-au stins, dar

transmiţătorul încă funcţiona.

M-am dus sus atunci şi am distrus, pur şi simplu,

echipamentul: am tăiat conductorii, am tăiat carcasele.

Distrusesem deja suficient echipament pentru ca transmiţătorul

să se oprească. Deodată, toate luminile s-au stins. În sfârşit,

reuşisem! Astăzi încă mai pot fi văzute urmele lăsate de

autogen în locul unde am distrus echipamentul.

În acel moment, monstrul s-a oprit brusc şi s-a „evaporat”

înapoi în eter. Portalul s-a închis şi astfel s-a încheiat acel

cumplit episod.

După ce am oprit transmiţătorul şi lucrurile s-au liniştit, am

înţeles, de fapt, ce se întâmplase. După ce închisesem

întrerupătoarele din centrala electrică, nici una din luminile de

la bază nu s-a stins. În acel moment, baza nu mai era alimentată

cu energie electrică. După ce am tăiat cablurile care se

îndreptau spre clădirea transmiţătorului, în restul bazei nu mai

exista curent nici la computere. Cu toate acestea, transmiţătorul

funcţionase fără computere.

Sistemul trecuse, de fapt, într-o fază de alimentare cu free

energy (energie gratuită). Cele două sisteme (cele două

generatoare – unul din 1943, de la bordul lui Eldridge şi unul

de la Montauk, din 1983) erau interconectate. Între cele două

generatoare exista o cantitate uriaşă de energie care ricoşa.

Având atât de multă energie între ele, toate circuitele electrice

care erau conectate au rămas active, iar luminile aprinse.

Mai mult decât atât, generatoarele stabiliseră o conexiune

între 1983 şi 1943. Prin ricoşarea energiei între cele două

momente, s-a creat un vortex stabil, ce avea efectul unei

ancore. Folosind acest vortex, se putea proiecta un tunel

temporal către un punct specific în timp.

De exemplu, dacă cineva dorea să călătorească în 1923, el

se proiecta prin capătul vortexului ce se afla în 1943. Prin

ambele capete ale vortexului se putea ajunge în orice moment

aflat între 1943 şi 1983. Momentele de după 1963 erau

accesate prin 1983, iar cele anterioare lui 1963 prin 1943.

Aceasta nu înseamnă că toate călătoriile temporale se

făceau în această manieră (folosind vortexul principal creat

între 1943 şi 1983). În timpul acestor experimente nu s-a

descoperit vreun generator nici în trecut, nici în viitor care să

creeze un vortex de o asemenea natură. Există, bineînţeles,

multe generatoare în lume, dar trebuia să fie realizată o

conexiune reuşită, căreia îi era necesar un „efect martor”.

„Martor” este un termen relativ ocult. Ca substantiv, el se

referă la cineva sau ceva anume. De exemplu, o buclă din părul

cuiva sau o fotografie pot servi drept martor. Ca verb, înseamnă

a folosi un obiect pentru a intra în conştiinţa unei persoane sau,

cu alte cuvinte, pentru a o influenţa într-un mod sau altul. Un

exemplu de „efect martor” ar fi atunci când o persoană se

foloseşte de o buclă din părul cuiva pe care o tratează cu o

„poţiune magică a iubirii”, iar persoana de la care provine părul

se îndrăgosteşte de ea.

În cazul „Proiectului Montauk”, au existat trei nivele de

„efect martor”.

Primul nivel se referă la oamenii care se aflau pe USS

Eldridge. Oricare membru supravieţuitor din echipaj care putea

fi găsit era adus la Montauk pentru experimentul din 1983.

Erau incluse, de asemenea, persoanele despre care se ştia că sau

reîncarnat de la Experimentul Philadelphia încoace. Duncan

şi Al Bielek erau prezenţi acolo ca doi dintre principalii

martori.

Al doilea nivel de „efect martor” implică tehnologia.

Generatorul care crea punct de referinţă faţă de momentul zero

(la care ne-am referit anterior sub numele de „titirez”) folosit la

bordul lui Eldridge era folosit, de asemenea, şi la Montauk.

Când nava Eldridge a fost scoasă din uz, „titirezul” a fost pus

la păstrare. El a fost adus apoi la Montauk, unde a fost

încorporat sistemului. Pe lângă „titirez”, mai existau două

transreceptoare13 complexe ce conexau cele două proiecte. Erau

transmiţătoare „cross time” (care generau intersectări de

momente în timp), putând să transmită de-a lungul timpului, iar

ei au folosit aceasta pentru a interconecta cele două proiecte.

Al treilea nivel de „efect martor” este bioritmul planetar.

Termenul „bioritm” este un termen ezoteric şi se referă la unele

canale de ordin superior care reglează viaţa într-un organism.

Bioritmurile sunt un rezultat al legii rezonanţei prin intermediul

căreia operează natura. La fiinţele umane, procesele de somn şi

hrănire implică anumite bioritmuri. Există, desigur, multe

bioritmuri subtile care ar putea fi studiate în detaliu. Dacă

privim Pământul ca pe un organism viu, aceasta implică

existenţa unor bioritmuri. Anotimpurile şi mişcarea de rotaţie

zilnică a pământului implică, la rândul lor, bioritmuri. Oamenii

de ştiinţă de la Montauk au studiat pe larg bioritmurile

Pământului şi relaţia lor cu întregul univers. Ei au descoperit că

există un bioritm planetar major care îşi are apogeul la fiecare

20 de ani.

Experimentul Philadelphia a avut loc în 1943. Anul 1983

era 40 de ani mai târziu, deci un multiplu de 20 ce servea drept

martor potenţial ce a permis conexarea celor două proiecte.

Trebuie, de asemenea, să menţionez că este în întregime posibil

13 Am reuşit să obţin câteva transreceptoare ce au fost folosite în cadrul

proiectului. Până în prezent nu am reuşit să înţeleg în întregime funcţiile

acestora. Este imposibil să obţin informaţii sau manuale despre transreceptoare.

Singura posibilitate de a obţine informaţii despre ele este de a-i

întreba pe cei care le-au folosit. Printre puţinele răspunsuri pe care am le-am

obţinut până acum a fost unul conform căruia acest echipament este strict

secret. Oamenii cu care am vorbit ştiau că erau folosite la avioanele

invizibile la radar (stealth), dar nimeni nu cunoaşte exact care era rolul lor.

ca acea conexiune să fi avut Ioc fără a folosi efectul martor,

totuşi aplicabilitatea sa s-a dovedit a fi foarte de folos

proiectului. Sper că, până în acest punct, am reuşit să ofer

cititorului o idee generală asupra teoriilor şi aplicaţiilor ce au

fost utilizate la Montauk.

După apariţiile din 12 august 1983, baza Montauk a fost

evacuată, iar alimentarea cu energie electrică s-a restabilit.

Majoritatea celor care au participat la acest proiect au fost

interogaţi, după care au fost supuşi operaţiunii de „spălare a

creierului”.

CLĂDIRE DISTRUSĂ

Se spune că această clădire a fost devastată de monstru.

Clădirea se află la în zona de sud a bazei.

MONSTRU

Această fotografie a fost realizată în 1986, după ce „Proiectul Montauk” a

atins punctul său culminant. Pare a fi un monstru uriaş, deşi în momentul

fotografierii nu se vedea nimic.

Ar putea fi un fenomen de fotografiere a unei fantome, ceea ce ar reprezenta

o explicaţie mai adecvată. Clădirea care se vede în imagine este o intrare

într-un bunker subteran, aflat la 5 metri adâncime.

16

NATURA TIMPULUI

Această carte va da naştere la multe întrebări, în special

despre natura timpului. Din experienţa pe care o am, voi urmări

să clarific unele aspecte care, de obicei, trezesc în oameni o

anumită stare de confuzie.

Mai întâi de toate, trebuie să ştiţi că trecutul şi viitorul pot fi

schimbate.

Pentru a înţelege în mod corect acest aspect, ne este de

ajutor analogia cu o tablă de şah. Într-o partidă de şah se fac, în

medie, cam 30 de mutări. Fiecare mutare va crea un plan

general diferit al tablei de şah. Dacă cineva „s-ar duce înapoi în

timp” pentru a schimba o mutare care fusese iniţial făcută, ar

schimba în consecinţă toate planurile generale ale tablei de şah,

care sunt ulterioare acelei schimbări.

Dintr-o anumită perspectivă, timpul ar putea fi considerat

un impuls hipnotic la care cu toţii ne supunem în mod

subconştient. Când cineva este capabil să manipuleze o

schimbare în timp, el manipulează, de asemenea, opiniile şi

experienţele noastre subconştiente. Prin urmare, dacă timpul

este schimbat, acest lucru nu va putea fi observat în mod

necesar de cineva.

Acest scenariu sugerează că suntem precum nişte piese pe o

uriaşă tablă de şah. Într-o anumită măsură, acest aspect este

adevărat. De exemplu, generalii ieşiţi la pensie se plâng deseori

că au fost marionete în mâinile bancherilor internaţionali. Este

un comentariu forţat, dar probabil nu ar mai exista războaie

dacă generalii ar fi informaţi despre adevăratele maşinaţii ce se

află în spatele politicii internaţionale.

Există, de asemenea, exemplul Iliadei scrisă de Homer, care

prezintă povestea războiului troian. Conform acestei legende,

zeii au manipulat personajele de pe Pământ ca pe o tablă de

şah. Povestirea este marcată de intriga dintre oameni şi zei.

Subiectul devine atât de complex şi dens, încât uneori pare că

Homer încearcă să ne ofere o imagine microcosmică a

întregului univers.

În orice caz, cu toţii suntem implicaţi în jocul numit „timp”.

Modul evident în care o fiinţă îşi poate „proteja interesele” este

mai ales acela de a urmări să obţină cunoaşterea veritabilă

asupra naturii timpului. Dacă ea doreşte să obţină aceasta fie

prin practica meditaţiei, fie prin studierea astrofizicii este în

întregime o chestiune personală.

La Montauk, oamenii de ştiinţă au văzut viitorul.

Modalităţile tehnice pe care le deţineau le-au oferit chiar

posibilitatea de a vedea viitoruri multiple. După ce au ales un

anume scenariu şi l-au activat trimiţând pe cineva sau ceva

acolo, acel viitor devenea stabil în raport cu timpul de unde se

realiza conexarea. Astfel era creată o buclă temporală concretă.

De exemplu, să spunem că erau vizionate multiple viitoruri

în care diferite persoane deveneau preşedinţi. Să presupunem

că viitorul în care preşedinte este „Sam Jones” era ales de

cercetători dintr-un motiv oarecare. Conexând o persoană sau

un lucru din prezent cu acel viitor, ei concretizau scenariul cu

preşedintele Sam Jones. Nu înseamnă, totuşi, că un scenariu fix

nu mai putea suferi modificări din partea oamenilor de ştiinţă.

În perioada curentă, noi ne aflăm într-o buclă temporală.

Această buclă se întinde de la cel mai îndepărtat moment

accesat din trecut, până la cel mai îndepărtat moment accesat

din viitor. Este stabil şi pare inalterabil. Totuşi, aceasta nu

înseamnă că suntem cu toţii surghiuniţi la a fi sclavii

manipulatorilor de timp. Subconştientul are propriile lui nivele

hipnotice sau automatice dar conţine, de asemenea, seminţele

libertăţii, care sunt visele şi imaginaţia noastră. Dacă o

persoană poate „visa” sau îşi poate imagina ceva, acel ceva

poate fi transpus în realitate.

Este foarte uşor să filosofăm pe această temă şi să divagăm

mult în acest proces. Ideea pe care doresc să o subliniez în

cartea de faţă este că manipularea timpului a existat şi încă mai

există. Prin aceasta, mulţi oameni au fost exploataţi şi multe

suferinţe tacite au fost provocate. Ar putea fi cu uşurinţă

considerată, deci, ca fiind lucrarea forţelor întunericului.

Mai există însă o întrebare importantă. Cine a fost cu adevărat

în spatele „Proiectului Montauk”? Există nenumărate

intrigi şi scenarii pe care oamenii le pot concepe. Habotnicii iar

aduce în ecuaţie pe Dumnezeu şi pe Diavol. Cei pasionaţi de

fenomenul OZN ar putea imagina un scenariu grandios prin

care extratereştrii luptă pentru cucerirea sistemului nostru solar.

Cei de aripă stângă vor oferi explicaţii privind implicarea CIA

şi a Guvernului Mondial Secret.

Cred că toate posibilităţile de mai sus pot arunca o anumită

lumină asupra celor petrecute, de fapt, la Montauk. Speranţa

mea este că această carte îi va convinge pe mulţi oameni să iasă

din umbră. Astfel, vom putea avea mai multe răspunsuri şi mai

puţin mister.

PUNCT DE INTERSECŢIE PLANETAR

Acesta este un cerc de comunicaţie la baza militară Montauk Air Force. În

stânga se află popota, iar în partea dreaptă este un dormitor. În centrul

94

PROIECTUL MONTAUK – EXPERIMENTE ÎN TIMP

cercului de comunicaţie se află un punct de intersecţie a structurii de linii

planetare.

În mod normal o structură de linii înseamnă o reţea de linii spaţiate uniform

orizontale şi perpendiculare.

În ezoterism, o reţea de linii se referă la un tipar secret. Pământul, cu

ansamblul său de energii, este organizat într-un astfel de sistem.

Dacă sunt accesate în mod adecvat aceste reţele ar putea furniza energie

gratuită (free energy) pentru întreaga omenire.

Încă din timpul primului război mondial majoritatea bazelor militare aveau

un asemenea punct de intersecţie care este de obicei marcat printr-un cerc în

jurul său.

17

BAZA MILITARĂ MONTAUK ESTE

SIGILATĂ

După evenimentele din 12 august 1983, baza militară a

Forţelor Aeriene Montauk a fost abandonată. Pe la sfârşitul

acelui an, nu se mai ştia dacă mai era sau nu cineva la bază.

În luna mai sau iunie 1984, au fost trimise acolo trupe de la

Beretele Negre. Cred că erau din cadrul Marinei, dar nu sunt

sigur. Li se ordonase să împuşte pe oricine ar fi venit acolo. A

mai fost o a doua trupă, care a venit după cea a Beretelor

Negre. Soldaţii au transportat echipamente secrete care erau

considerate mult prea importante pentru a fi abandonate.

Următorul pas a fost pregătirea subsolului pentru a fi

sigilat. În această etapă au fost înlăturate anumite dovezi de

natură incriminatoare. Am auzit că o cameră plină cu schelete a

fost curăţată în întregime în urma acestei operaţiuni.

Aproximativ şase luni mai târziu, o caravană cu betoniere a

apărut la bază. Mulţi oameni au văzut aceste maşini. Ele au

umplut cu ciment vastele spaţii subterane de la baza Montauk,

inclusiv cabinele de lift. Porţile au fost zăvorâte, iar baza a fost

abandonată aparent pentru totdeauna.

18

MONTAUK ASTĂZI

Dacă cineva călătoreşte astăzi la Montauk Point şi în

parcurile din apropierea farului, poate vedea gigantica antenă

radar care se află pe clădirea transmiţătorului. Cei ignoranţi sau

curajoşi pot urma drumul prăfuit ce duce la bază. Cele mai

multe porţi de intrare au fost îndoite sau distruse într-un fel sau

altul, aşa că intrarea se poate face cu uşurinţă. Ele au fost aduse

în această stare probabil de infractori locali care uneori,

îmbătându-se, au încins petreceri cu bere în perimetrul bazei.

Totuşi, accesul în domeniul bazei este interzis de gardienii

statului New York care patrulează periodic prin zonă.14 Pe

drumul către bază sunt, de asemenea, clădiri închiriate. Trebuie

să precizez că nu ispitesc pe nimeni să întreprindă o călătorie

spre bază. Probabil mulţi vor fi curioşi după citirea acestei cărţi

şi este de responsabilitatea mea să îi avertizez. Nu sunt sigur de

procedurile legale, dar accesul în bază este probabil ilegal.

Cine merge acolo, o face pe propriul său risc. Mai sunt, de

asemenea, unele pericole care trebuie luate în considerare.

Două persoane pe care le cunosc, care au participat la

„Proiectul Montauk”, au vizitat zona spre sfârşitul anilor ’80.

Ele susţin că au fost răpite, dar nu îşi amintesc în întregime ce

s-a petrecut cu ele.

O altă persoană a relatat în august 1991 că în acea perioadă

puteau fi văzute camere video instalate pe clădirea

transmiţătorului. Aceasta este o informaţie nouă şi reprezintă o

situaţie mai curând ciudată, ştiind că zona respectivă este de

14 Întreaga zonă Fort Hero, inclusiv interiorul bazei militare Montauk, a fost

donată statului New York ca parc. În vreme ce până şi în ziua de astăzi

există aranjamente politice neobişnuite cu privire la această bază, accesul pe

teritoriul ei este interzis fiind de datoria echipajelor de gardieni să nu

permită prezenţa persoanelor neautorizate în zonă. Clădirile se află în stare

de deteriorare şi reprezintă un pericol potenţial pentru cei care se duc acolo.

mult abandonată.

Mai există, de asemenea, relatări care susţin că zonele

subterane ale bazei au fost redeschise. Nu sunt decât informaţii

speculative, dar ar trebui să îi avertizeze pe toţi cei care îşi fac

planuri de călătorie la Montauk.

19

VON NEUMANN TRĂIEŞTE!

După finalizarea primei schiţe a acestei cărţi, a avut loc un

nou eveniment. Mă refer aici la unele incidente care au început

în urmă cu mulţi ani, dar care au fost soluţionate abia de

curând.

Această situaţie îl are în centru pe John von Neumann şi

întăreşte teoria că el nu a murit în 1958, aşa după cum se ştie.

În 1983 am fost contactat de un prieten de-al meu din New

York pe care-l voi numi Klark. El ştia că eram interesat de

echipamente de comunicaţie şi mi-a vorbit despre un bătrân

furnizor pe care-l voi numi dr. Rinehart.15 Rinehart era o

legendă printre furnizorii de echipamente radio.

Klark spunea că acest om deţinea o colecţie de echipamente

care datau de prin anii 1930 şi 1940. Am stabilit o întâlnire cu

dr. Rinehart sub pretextul că doresc să cumpăr tot echipamentul

său. Klark ne-a făcut cunoştinţă, iar Rinehart mi-a arătat

impresionanta sa colecţie. Dorea sincer să o vândă, dar preţul

mi s-a părut exagerat. O mare parte din echipament era învechit

şi ieşit din uz, iar transportul său costa cam încă pe atât. Preţul

propus de el era de-a dreptul exorbitant şi m-am gândit că tipul

e puţin nebun. Dar se pare că înnebunise şi mai tare după ce am

plecat. Klark l-a vizitat din nou şi a fost întâmpinat la uşă cu o

armă de foc. Rinehart l-a ameninţat cu arma şi i-a spus că nu

dorea să-l mai vadă pe ticălosul de Preston pe proprietatea sa şi

nici măcar pe Klark sau pe oricare dintre prietenii săi. A

ameninţat că, dacă ne mai vede din nou pe acolo, ne împuşcă.

Klark, încercând să-l calmeze, l-a întrebat ce se petrecuse.

Nici Klark nu ştia de ce era atât de supărat. Rinehart i-a spus că

Preston se întorsese în noaptea imediat următoare zilei în care

îl vizitase şi l-a jefuit.

15 Dr. Rinehart este un pseudonim folosit pentru protejarea intimităţii.

I-a descris cum cineva fusese la el acasă, l-a legat de scaun,

după care a scotocit prin toată casa şi i-a furat banii. În mod

cert nu fusesem eu, iar Klark şi cu mine eram de-a dreptul

şocaţi. Anii au trecut şi uitasem de circumstanţele enigmatice

cu privire la dr. Rinehart.

După ce mi-am recăpătat amintirile cu privire la „Proiectul

Montauk”, l-am recunoscut brusc pe dr. Rinehart. Era, de fapt,

John Eric von Neumann, creierul din spatele Experimentului

Philadelphia şi al „Proiectului Montauk”!

Cu mulţi ani în urmă, probabil de prin 1958, von Neumann

fusese înscris într-un „program de relocalizare a martorilor”. I

se atribuise o nouă identitate – dr. Rinehart -şi trecuse într-un

nou rol, cel de furnizor de echipamente radio. Rămăsese, de

asemenea, la dispoziţia autorităţilor care conduseseră

Proiectele „Phoenix” şi „Montauk” şi lucra pentru ei ori de câte

ori era nevoie. Aceasta se petrecea uneori o dată la câteva luni.

Acest om nu doar arăta precum von Neumann, ci, în plus,

diplomele sale de doctor în matematică şi fizică erau agăţate pe

perete şi proveneau din Germania. În ciuda acestor dovezi

evidente, el susţinea că nu părăsise niciodată Statele Unite.

Era, de asemenea, evident că memoria şi facultăţile mintale

ale acestui om fuseseră afectate.

Am vorbit despre aceasta cu Al Bielek şi ne-am gândit că

prezenţa mea pe proprietatea lui von Neumann era prea greu de

suportat pentru el. Probabil îşi amintise de mine de la Montauk

şi asta l-a speriat, făcându-l să-şi piardă controlul. Toate acestea

sunt oricum fascinante, însă interesul meu personal, oarecum

curios, era pentru receptoarele radio pe care el le deţinea. Şi Al

îşi amintise de von Neumann şi dorea să-l viziteze. De fapt, lui

von Neumann (ca dr. Rinehart) îi plăcea de Al. Sperând să pun

mâna pe acele receptoare, l-am dus cu maşina pe Al la casa lui

Rinehart.

Nu eram siguri cum să abordăm situaţia cu receptoarele. Ne

gândeam să mă deghizez cumva, dar am considerat că ar fi mai

uşor să-l pun pe Al să le cumpere în numele meu.

Al a coborât din maşină şi l-a salutat. Eu am rămas înăuntru,

în speranţa că mă va ignora. A început să plouă, aşa că

Rinehart i-a spus lui Al că era mai bine să meargă la rulotă,

aflată de cealaltă parte a proprietăţii, acolo unde se afla

echipamentul. Rinehart a trecut pe lângă maşină şi m-a privit

direct în ochi. Foarte amabil, mi-a spus că pot veni şi eu. Se

pare că Rinehart nu mă recunoscuse. I-am urmat la rulotă ca şi

cum nimic nu s-ar fi întâmplat între noi. Cei doi vorbeau, iar eu

ascultam. Adevărata identitate a lui von Neumann încă nu ieşea

la suprafaţă. Vorbind cu noi, păstra strict personalitatea dr.

Rinehart. Când s-a oprit din vorbit, i-am spus lui Rinehart că

auzisem că deţinea o instalaţie de recepţie uriaşă, unde fiecare

receptor se potriveşte într-un anumit spaţiu special.

El a spus: „A, lucrul ăla! Mă gândeam să-l păstrez. Dar, mă

rog, n-o să-l folosesc niciodată. Nici măcar nu pot să-l mişc. O

să-l păstrez sau poate o să-l vând, încă nu ştiu”.

L-am întrebat cât cerea pe el şi mi-a răspuns că mi-l dă

pentru o mie de dolari. I-am spus că eu şi Al nu ne puteam

permite o asemenea sumă, aşa că a sugerat să facem o ofertă.

Al mi-a spus să ofer 600 de dolari pentru patru fragmente de

receptoare. A spus că era ceva mai puţin decât voia şi că trebuie

să se gândească. Am plecat în termeni amicali şi ne-am întors

acasă.

Am aranjat o altă întâlnire cu el mai târziu. Atunci ne-a

spus că dorea echipamente hi-fi şi că am putea face un schimb.

Am găsit ce ne-a cerut şi ne-am întors. S-a uitat la ele şi efectiv

i-au dat lacrimile. Era încântat să vadă echipamentul şi şi-a

amintit de oamenii care proiectaseră mare parte din el. Şi-a

cerut scuze şi ne-a spus că nu putea folosi echipamentul. Dorea

bani gheaţă. Ne-a spus să ne întoarcem să luăm receptoarele în

cazul în care reuşeam să vindem materialul.

Am transportat totul din nou la Long Island. Mă simţeam

frustrat, dar nu doream să renunţ. Echipamentul valora 750 de

dolari la furnizori şi l-am vândut imediat. Doream să obţin

repede receptoarele pentru că începuse să devină cunoscute

printre colecţionari, care le-ar fi achiziţionat imediat, dacă nu

acţionam rapid. Am luat cu mine 800 de dolari şi ne-am dus din

nou să-l vedem pe dr. Rinehart. Mă însoţeau doi prieteni,

pentru a mă ajuta cu echipamentul. Din fericire, vremea era

frumoasă şi nu avea să interfereze cu planurile noastre.

Dr. Rinehart a ieşit din casă şi era din nou foarte amabil şi

binevoitor. I-am arătat 750 de dolari şi mi-a spus că nu dorea

nici un ban până nu era sigur că eram satisfăcut de receptoare.

Am mers să vedem receptoarele şi am fost foarte surprins. Avea

patru piese de echipament, iar eu îmi aminteam doar de una.

Era dispus să le vândă pe toate pentru 750 de dolari pe care îi

oferisem, ceea ce era mai mult decât acceptabil pentru el. De

fapt, eram puţin încurcat. Iniţial ceruse 1200 de dolari pe o

piesă de echipament, ceea ce însemna 4800 de dolari pentru

întregul sistem format din patru piese. Acum, după şapte ani, el

a acceptat 750 de dolari. Opinia mea este că el dorea, dintr-un

anumit motiv, ca eu să deţin aceste receptoare. Încă nu ştiu

exact care era motivul real.

Fiind curios, priveam cu atenţie receptoarele în vreme ce

cei doi prieteni cu care venisem au intrat într-un coteţ de păsări

unde era depozitat echipament electronic produs de Western

Electric, care ştiam că îi interesează. Dr. Rinehart stătea pe un

scaun în apropiere de receptoare. Brusc, am observat că nu mai

era Rinehart. Era John von Neumann! Îşi amintise de

identitatea sa adevărată şi începuse să vorbească. În mod clar

îşi amintise de mine şi mi-a spus unele lucruri deosebit de

importante pe care însă numi este permis să le divulg. A mai

spus că, de-a lungul anilor, el văzuse cum milioane de dolari

fuseseră puşi în conturi bancare elveţiene secrete. Banii urmau

să fie folosiţi pentru compensarea multor oameni care au lucrat

la „Proiectul Montauk” şi care suferiseră de pe urma

proiectului. Se pare că în perioada când l-am vizitat eu, cu

mulţi ani în urmă, un anumit fel de semnal a alertat grupul

secret care sprijinise „Proiectul Montauk”. Von Neumann a fost

legat şi jefuit în următoarea noapte, iar documentele despre

conturile bancare secrete dispăruseră. Acum a înţeles că eu nu

fusesem implicat cu adevărat în acel jaf.

Nu am reuşit să transport receptoarele până a doua zi. Era o

muncă dificilă. Am scos receptoarele din suporturile lor pentru

a fi mai uşor de transportat.

Se putea spune că Rinehart era prezent, dar această

personalitate a sa apărea şi dispărea în mod repetat. Mai întâi

era Rinehart, apoi era von Neumann. Era precum o jucărie yoyo.

În final s-a stabilizat la personalitatea lui von Neumann.

Mi-a spus atunci că el obţinuse aceste receptoare pentru un

motiv foarte bun. Ele puteau fi folosite în cadrul unuia din cele

două proiecte: „Proiectul Rainbow” (Experimentul

Philadelphia) sau „Proiectul Montauk”. Mai mult, receptoarele

puteau face aceasta aflându-se oriunde în spaţiu şi timp în

univers. El mai credea că acest receptor era principalul martor

de la Montauk înspre USS Eldridge şi spunea că putea

recepţiona prezenţa lui Eldridge din 1943.

Se părea că von Neumann terminase ceea ce avea de spus.

Personalitatea lui Rinehart revenise din nou, iar eu am încărcat

receptoarele pentru a le duce la Long Island. Nu ştiam cum

funcţionau şi nici cum trebuiau utilizate. Primul meu pas a fost

să-l rog pe Duncan să efectueze o scanare mediumică. El a

indicat faptul că receptorul se putea acorda cu orice punct din

timp prin punctul de referinţă al momentului zero. Mi-a spus

că, dacă reuşeam să descopăr cum se făcea acordarea sa pe o

frecvenţă sau alta, atunci aş fi putut să-l acordez cu orice punct

din timp.

Mi-am adus aminte că von Neumann ne spusese că acest

echipament constituia o parte foarte importantă din aparatura

care se folosea la Montauk pentru a călători în timp. Nu m-am

întrebat până atunci dacă echipamentul pe care îl aveam acum

fusese ori la Montauk, ori pe nava Eldridge. Cred că fusese

folosit la experimentul din portul Navy Yard din Philadelphia

(Portul Marinei Militare Philadelphia), în anii ’40.

Am vrut să localizez provenienţa acestui echipament pentru

a afla cine l-a fabricat. Prin urmare, l-am sunat pe cel mai mare

furnizor de echipamente radio din ţară. Nu auzise niciodată de

receptorul FRR 24. Am discutat cu mai mulţi prieteni din

branşă şi am descoperit o singură persoană care văzuse sau

auzise despre acest tip de receptor. Persoana respectivă a spus

că receptoarele provin de la firma RCA. Chiar el deţinuse la un

moment dat o asemenea piesă, dar a vândut-o unui bătrân din

New York, contra unui preţ exorbitant. M-am gândit la dr.

Rinehart şi, în urma verificării făcute prin intermediul acestei

persoane, s-a dovedit că, într-adevăr, bătrânul respectiv era

chiar dr. Rinehart. Acea persoană mi-a spus însă că deţinuse

doar două piese, din cele pe care mi le vânduse dr. Rinehart.

Existau în total patru şi el trebuie să fi cumpărat celelalte două

de la altcineva. Cu ajutorul dr. Rinehart am reuşit să o descopăr

şi pe cealaltă persoană. Era un tânăr care mi-a spus, de

asemenea, că receptorul FRR 24 provenea de la RCA.

Am hotărât să cercetez câte astfel de receptoare au fost puse

în circulaţie. Am sunat la Surplus Disposal Agency, le-am

comunicat seria de la receptor, iar ei au făcut o verificare pe

computer. O doamnă de la agenţie mi-a spus că fuseseră puse

în circulaţie doar trei receptoare FRR 24. Toate celelalte

sisteme ori erau în folosinţă, ori fuseseră distruse. Apoi a

precizat că aceste receptoare au fost confidenţiale până de

curând. Mi-a spus că, dacă oricare dintre ele era aruncat la fiare

vechi, manualele de utilizare erau distruse.

De asemenea, mai exista o indicaţie conform căreia fiecare

echipament FRR 24 conţinea 34 kg de argint. Se spune că

echipamentele au fost distruse şi vândute furnizorilor pentru a

se recupera argintul. În nici un caz nu mai poate fi vorba despre

o refolosire a lor, căci, pentru a fi distruse, ele au fost introduse

la concasor.

Raportul indica faptul că echipamentele FRR 24 erau

scoase din fabrică doar atunci când guvernul era de acord să

vândă un astfel de dispozitiv către o companie internaţională de

comunicaţii. Au existat trei asemenea situaţii. Un dispozitiv

FRR 24 a ajuns la RCA, unul la ITT (pe coasta de vest a

Americii) şi unul la Vero Beach, Florida. Am încercat să găsesc

persoanele care au lucrat cu aceste dispozitive. În cele din

urmă, am localizat un domn pensionat care lucrase la RCA, la

staţia de recepţie a diviziei din Rocky Point (punct aflat în zona

de est a insulei Long Island). Acest domn mi-a spus că FRR 24

se aflase la RCA vreme de ani de zile. El era foarte pasionat de

receptoarele radio şi le considera de-a dreptul excepţionale.

Totuşi, atunci când erau pornite, spunea el, se percepea o interferenţă

foarte stranie de-a lungul lui Long Island Sound. Era un

mister şi nici el sau altcineva nu putea să înţeleagă. A mai

menţionat că receptoarele scoteau zgomote ciudate şi că RCA a

hotărât, în final, să nu le mai folosească. Von Neumann mia

spus că două receptoare de la RCA, filiala din Rocky Point, au

fost trimise înapoi în anii ’30. Unul a ajuns la Philadelphia

Navy Yard şi a fost folosit pentru a localiza „Proiectul

Rainbow” în 1943. Celălalt receptor a ajuns la RCA pentru a fi

dezmembrat şi studiat cu scopul de a fi reprodus şi aplicat la

tehnologia perioadei respective. Este interesant de observat că,

în 1930, RCA a făcut progrese uriaşe în tehnologia radio. În

special anii 1933 şi 1934 au abundat în noi descoperiri. Dacă

von Neumann are dreptate, RCA a primit şi a analizat

receptoare din viitor. Este foarte posibil ca însuşi von Neumann

să le fi trimis înapoi. Receptorul care a ajuns la Philadelphia

Navy Yard a intrat, în cele din urmă, în posesia mea şi încă îl

mai am şi în prezent. Receptorul dezasamblat a fost îmbunătăţit

de către RCA şi aceasta este varianta care a ajuns la Rocky

Point, aspect care a fost posibil datorită realizării unei bucle

temporale; de aceea pot fi constatate unele diferenţe între

receptoarele RCA (receptoarele FRR 24 pe care le-am

achiziţionat recent de la von Neumann) şi cel folosit în timpul

Experimentului Philadelphia. Ambele receptoare au totuşi mai

multe asemănări decât diferenţe.

În plus faţă de aceasta, deţin, de asemenea, echipamente

proiectate de Tesla, care par a fi inspirate de receptorul FRR

24, ce fusese trimis înapoi din viitor de către von Neumann.

În orice caz, tehnologia radio a progresat foarte mult în anii

’30. Ca inginer şi profesionist în tehnologie radio, concluzia

mea personală este că această dezvoltare nu putea fi realizată

fără un ajutor susţinut. De exemplu, Nikola Tesla crea

totdeauna controverse şi opinii virulente în lumea ştiinţifică

atunci când afirma că el se afla în comunicare cu o anumită

rasă de extratereştri.

Mai există un alt punct de interes major în ceea ce priveşte

receptorul FRR 24. Când am luat aceste aparate de la Rinehart,

am observat că stratul de aluminiu era corodat pe interior.

Aluminiul nu se corodează decât dacă este amestecat cu

impurităţi. Panoul de aluminiu din şasiu nu avea totuşi o astfel

de coroziune. Aşadar, şasiul era făcut dintr-un aluminiu foarte

pur. Aluminiul comercial folosit la echipamentele radio nu este,

de obicei, foarte pur.

Ce ne spun toate acestea?

Trebuia, fără îndoială, să existe un motiv pentru ca aluminiul

să fie atât de pur. Recent, s-a descoperit în cercurile

convenţionale de savanţi că aluminiul poate fi transformat întrun

foarte bun conductor. Unul din prietenii mei buni, care

lucrează la NASA, mi-a spus că, amestecând mercur cu

aluminiu şi alcool, microcanalele devin suficient de mari

pentru ca electronii să poată circula prin aluminiu. Această

metodă creează, în esenţă, un bun conductor electric chiar la

temperatura camerei.

Rinehart m-a avertizat în legătură cu şasiul. A spus că

acesta ar putea fi poluat cu mercur. Analize ulterioare au

demonstrat că, într-adevăr, şasiul suferise un anumit proces de

tratare cu mercur. În prezent, opinia mea este că procesul de

tratare era într-o anumită legătură cu rezonatorii de argint, care

sunt condensatori electrici şi bobine. Mercurul şi aluminiul

creează canale microfine de-a lungul şasiului super conductor

şi canalele devin astfel rezonatoare multidimensionale.

Pentru a concluziona, acest receptor este, de fapt, un

rezonator multidimensional spaţio-temporal care a reprezentat

o parte integrantă importantă a oricărei maşini de călătorit în

timp ce a fost folosită în Experimentul Philadelphia sau la

Montauk.

A

O ANALIZA ŞTIINŢIFICĂ A RADIOSONDEI

(Observaţie: Această analiză nu are pretenţia de a putea fi

înţeleasă în totalitate de publicul larg. Ea a fost inclusă însă în

această carte pentru cei care au înclinaţii tehnice. Are, de

asemenea, rolul de a-mi susţine afirmaţia că guvernul deţine

mijloace puternice pentru a influenţa vremea.)

Radiosonda este alcătuită din doi senzori de tipul rezistenţelor

variabile. Unul înregistrează temperatura, iar celălalt

umiditatea.

Senzorul de temperatură este un termistor, a cărui rezistenţă

electrică variază invers proporţional cu temperatura. Senzorul

de umiditate este un rezistor electrolitic, a cărui rezistenţă

electrică variază direct proporţional cu umiditatea relativă. În

cazul celor mai multe radiosonde, senzorul de presiune este de

tipul comutator-selector, sensibil la presiune (comutator

barometric). În esenţă, emiţătorul vede o rezistenţă variabilă,

selectată alternativ de comutatorul barometric sau de un

comutator secvenţial. Ocazional este selectat un scurtcircuit,

denumit mod de lucru referenţial. Toate acestea le putem

observa la o analiză superficială a senzorilor. Deşi o primă

analiză sumară ar eticheta această descriere ca fiind adevărată,

mai există totuşi unele funcţii care au fost trecute sub tăcere,

fiind secrete. Senzorul de temperatură este o bară de carbon cu

adaos de metale preţioase şi funcţionează similar unei antene

pentru funcţia DOR. Realizează, de asemenea, inversia

transformării cunoscute sub numele de energie DOR. Acest

obiect este ambalat într-un flacon de mici dimensiuni şi trebuie

montat cu cleme de fixare pe unul dintre braţele radiosondei. În

scopul obţinerii unei valori corecte a temperaturii, este vopsit

în alb pentru a reflecta căldura radiantă a soarelui şi se află în

exterior, deasupra întregului pachet. Acest amplasament poate

fi înţeles din punctul de vedere al ştiinţei convenţionale, dar nu

poate fi înţeles din cel al ştiinţelor relativiste.

Senzorul de umiditate este un senzor electrolitic. Nu îi

putem înţelege funcţionarea, deoarece un rezistor electrolitic

obişnuit îşi modifică rezistenţa invers proporţional cu

umiditatea relativă. Acest senzor de umiditate se compune

dintr-o grilă de trasee conductive peste care se află un strat cu

compoziţie chimică necunoscută şi acţionează ca o antenă

pentru orgon în fază. Este, de asemenea, similar detectorilor

electrolitici care au fost introduşi pentru detecţia energiilor

subtile. Senzorul de umiditate este şi el, la rândul său, ermetic

închis într-un mic flacon şi trebuie montat în suportul său de la

partea superioară a radiosondei, fiind astfel complet acoperit şi

protejat de ploaie, permiţând însă aerului să circule în jurul lui.

Această descriere sumară corespunde întocmai cu informaţiile

date publicităţii de către guvern. În noile generaţii de

radiosonde, comutatorul barometric este însă înlocuit cu un

comutator de scanare antrenat de un mecanism de ceasornic,

adăugându-i-se un receptor despre care guvernul susţine că este

utilizat ca transponder pentru urmărirea direcţiei de deplasare şi

a altitudinii. Această informaţie ar conduce către ideea că barocomutatorul

oferă informaţii referitoare la altitudine, care pot fi

deduse din presiune, dar depind de un gradient uniform de

presiune pe care atmosfera noastră nu îl are. Aceste date se

conformează şi ele liniei informaţiilor publicate, dar sunt foarte

inexacte.

Nu cred că acesta este obiectivul real al comutatorului

barometric. De fapt, este sugerat un scop cu totul diferit. Se

pare că baro-comutatorul constituie funcţia corelată, care ar fi

necesară pentru a sincroniza captarea DOR cu mediul terestru.

Este, de asemenea, evident că receptorul sincronizează captarea

energiei DOR la mediul terestru. Din acest punct, nu mai

înţeleg complet schema senzorilor.

Pe lângă senzori, cealaltă componentă a radiosondei este

emiţătorul. Este modulat în impulsuri cronometrice, iar rata de

repetare a impulsurilor variază cu rezistenţa prezentată

emiţătorului. Există două tipuri de modulaţie de impulsuri.

Unul este acela în care modulaţia taie în impulsuri oscilatorul

purtătoarei. În cazul celuilalt tip, un impuls de înaltă tensiune

realizează alimentarea cu tensiunea B+ (B+ semnifică „baterie

B”, cu referire la tensiunea de masă a oscilatorului undei

purtătoare). Se folosesc două frecvenţe: 400 MHz şi 1680

MHz. Oscilatorul de 400 MHz este compus din linii sinfazice

cu tubul de triodă în câmpul liniilor. Oscilatorul de 1680 MHz

este de tipul cu cavitate integrală, cu tubul de triodă în

interiorul câmpurilor cavităţii.

În emiţătorul de tipul impulsurilor de întrerupere, există

două secţiuni: oscilatorul de modulaţie şi oscilatorul de undă

purtătoare. Oscilatorul de modulaţie este cel care generează

impulsul de întrerupere şi este, de fapt, un oscilator cu triodă,

cu o reţea de blocare în circuitul de grilă.

Funcţionarea emiţătorului este simplă. Atunci când

oscilatorul funcţionează, tensiunea reziduală de grilă la bornele

capacitorului (C) creşte progresiv, iar când atinge tensiunea de

blocare, oscilatorul se întrerupe. În acest moment, C se

descarcă progresiv, până ce tensiunea de grilă este refăcută. Pe

măsură ce tensiunea la bornele lui C creşte sau scade,

oscilatorul porneşte sau se opreşte, modulând astfel căderea de

tensiune pe Rp, care este scurtcircuitată. Valorile lui C, Rg,

Rext şi Rref determină rata de repetare a impulsurilor pe Rp.

Semnalul pulsator şi potenţialele sale sunt cuplate capacitiv la

oscilatorul de purtătoare.

Aceasta este explicaţia uzuală, dar să luăm în considerare

activitatea relativistă. Când tubul este blocat, semnalul de ordin

înalt se acumulează în interiorul tubului similar sarcinii

electrice pe un capacitor. Cu cât blocajul este mai lung, cu atât

se acumulează mai mult semnal relativist în interiorul tubului.

Când tubul începe să oscileze, el basculează între saturaţie şi

blocare şi se petrec două fenomene. Mai întâi, sarcina

relativistă acumulată este expulzată în mod forţat. În al doilea

rând, bascularea oscilaţiei între saturare şi blocare are ca efect

amplificarea componentelor de ordin înalt prin activitate „0”.

Rezultatul este că semnalul este amplificat şi eliminat în

impulsuri. Din acest punct, semnalul de modulaţie este cuplat

capacitiv cu grila oscilatorului de undă purtătoare, unde

impulsul opreşte oscilaţia.

Atunci când examinăm oscilatorul de undă purtătoare,

circuitul este unul standard. Modul în care a fost el optimizat

are probabil o legătură cu reamplasarea tubului în câmpul

reţelei rezonante şi cu construcţia generală a tubului.

Funcţionarea de ordin înalţ a oscilatorului de purtătoare este

similară celei a oscilatorului de modulaţie. Când tubul trece de

la faza de saturaţie la cea de blocare, punctul 0 al vacuumului

este distrus. Aceasta are ca rezultat o amplificare relativistă,

precum şi evacuarea forţată a întregului semnal stocat în tub

către ieşire şi către antenă.

Ieşirea în scurtcircuit a oscilatorului de modulaţie, care are

un potenţial în impulsuri (scalar) de circa 7 MHz este cuplată la

grila oscilatorului de undă purtătoare şi pendulează în jurul

punctului Q16, emiţând rafale de semnale relativiste ce duplică

îndeaproape semnalul de intrare de la senzori.

Emiţătorul foloseşte un modulator de impulsuri cu linie de

întârziere, echipat cu un tub tiratron, reactor de încărcare, diodă

de blocare, reţea de formare de impulsuri şi transformator de

impulsuri care generează impulsuri cu valoarea de 1400 V ce

acţionează oscilatorul undei purtătoare. Tiratronul este închis

de ieşirea aceluiaşi oscilator de modulaţie ca şi toate celelalte

piese. Oscilatorul de modulaţie încarcă semnalul relativist în

linia de întârziere prin intermediul tiratronului care este

decuplat, dar are încă amplificarea de punct „0”. Când

tiratronul se activează, întreg conţinutul reţelei formatoare de

impulsuri este încărcat în tubul oscilatorului de purtătoare în

momentul intrării unui puls de 1400 V care „rupe” vacuumul şi

are ca rezultat un nivel înalt de „amplificare relativistă” prin

16 „Punctul Q” se referă la punctul în care tubul se află în repaus.

activitatea obişnuită de punct „0”.

Întregul ansamblu este pus în funcţiune de un pachet de

baterii cu durata de funcţionare de aproximativ trei ore.

B

WILHELM REICH

Deşi guvernul aprecia foarte mult descoperirile şi invenţiile

lui Wilhelm Reich, se pare însă că de persoana lui nu prea

aveau nevoie. Reich era mai mereu acuzat de escrocherie de

organizaţiile AMA şi FDA. În cele din urmă, i s-a dat o sentinţă

foarte aspră pentru sfidarea curţii de judecată, atunci când a

refuzat să se înfăţişeze în faţa completului de judecată. Cărţile

scrise de el au fost arse, iar echipamentul său de lucru a fost

distrus, ceea ce reprezintă o flagrantă încălcare a libertăţii şi

drepturilor omului. Această acţiune a autorităţilor americane a

fost cu atât mai surprinzătoare, cu cât ea s-a petrecut în

timpurile moderne.

Afirmaţiile lui Wilhelm Reich despre faptul că reuşea să

perturbe propulsarea OZN-urilor nu i-au adus prea mult câştig

de cauză. El a concluzionat că propulsarea OZN-urilor avea loc

cu ajutorul energiei cosmice sau orgonice. Reich a inventat o

„armă spaţială” bazată pe teoria energiei orgonice şi, cu

ajutorul ei, putea face ca OZN-urile să părăsească repede şi cu

regularitate spaţiul aerian în care apăreau (conform relatărilor

martorilor oculari).

După ce a ieşit din închisoare se spune că autorităţile i-au

acordat în mod expres permisiunea de a lucra la ecuaţiile

despre antigravitaţie. Este totuşi cel puţin straniu, mai ales

pentru că îl tratau ca pe un dement. Indiferent care sunt faptele

şi detaliile ce îl au în centru pe Wilhelm Reich, se pare că el a

fost folosit de guvernul SUA pentru geniul său inventiv, după

care a fost izolat pentru a nu transmite descoperirile sale în altă

parte. Condamnarea sistematică a eforturilor sale întăreşte, fără

îndoială, toate aceste afirmaţii.

C

CONTROLUL MINŢII ŞI

RĂZBOIUL DIN GOLFUL PERSIC

Nu aveam încă serviciu când a început Războiul din Golful

Persic şi am avut astfel posibilitatea să urmăresc transmisiunile

TV live. Acestea sunt pline de substrat pentru mine, căci

informaţiile ce provin de pe front de obicei sunt selectate.

Într-una din emisiuni, un reporter CNN a spus că tocmai se

întorsese din Kuweit, unde călătorise cu o patrulă militară. Ei

au observat la un moment dat o patrulă de irakieni pe cealaltă

dună de nisip. În vreme ce americanii se întrebau cum îi vor

face pe irakieni să se predea, a apărut un elicopter american

care i-a survolat pe irakieni. Până ce elicopterul a ajuns la duna

de nisip unde se aflau irakienii, ei îşi ridicaseră deja mâinile şi

se predau.

Acest eveniment este cel puţin straniu. Era vorba, totuşi, de

irakieni care au luptat în Războiul Sfânt împotriva Iranului

vreme de opt ani.

O altă ştire pe care am remarcat-o a venit la sfârşitul

conflictului, atunci când Generalul de Brigadă Neil a fost

chestionat de un reporter britanic de la BBC. Reporterul l-a

întrebat despre planurile sale privind scoaterea irakienilor din

bunkerele pe care germanii le construiseră special pentru

aceştia. Se ştia că aceste bunkere erau foarte solid construite,

astfel încât întrebarea era pe deplin justificată.

Generalul Neil a spus: „Vom folosi elicoptere psi…”.17 Apoi

şi-a întrerupt propoziţia tuşind. Nu suna ca o tuse reală, dar s-a

surprins pe sine spunând ceva ce nu trebuia revelat. După ce a

tuşit a continuat să vorbească. „Mă scuzaţi, vom aduce

17 Citatele reproduse din afirmaţiile Generalului Neil nu sunt exacte; ele

reprezintă parafrazări după declaraţiile sale bazate pe amintirile mele despre

cum s-au desfăşurat evenimentele.

elicopterele cu sisteme PA (public address) şi astfel îi vom

scoate afară.”

Pentru mine, declaraţia lui a fost foarte semnificativă.

Părerea mea este că generalul făcuse o greşeală şi a trebuit să-şi

continue fraza în acelaşi ton. În opinia mea urma să spună ceva

de genul „elicoptere cu emisii psihologice”. Se gândea la un

anumit tip foarte secret de elicoptere dar, ca să nu sune prea

ciudat pentru omul obişnuit, cred că a înlocuit ce voia să spună

cu „elicoptere cu sisteme PA”.

Am făcut unele cercetări despre bunkerele irakiene şi am

descoperit că americanii încercaseră să obţină planurile de

construcţie de la germani. Americanii doreau să ştie cum

puteau penetra bunkerele. Germanii le-au furnizat planurile şi

americanii au descoperit că pereţii erau foarte groşi. Chiar după

un bombardament intens, irakienii se aflau încă teferi în

bunkere. Aveau electricitate şi suficientă hrană şi apă care să le

ajungă pentru cel puţin şase luni. Bunkerele aveau o grosime

de 90 cm şi probabil puteau rezista chiar unei explozii

nucleare. Irakienii aveau, de asemenea, echipamentul necesar

pentru a construi tunele care să îi ducă la suprafaţă.

Reporterul britanic ştia că americanilor nu le va fi uşor să-i

scoată pe irakieni afară din bunkere. De aceea el a formulat

acea întrebare. Cred că e absurd de sugerat că aceşti militari

fanatici s-ar fi predat doar sub ameninţarea unor elicoptere cu

sisteme PA.

D

NIKOLA TESLA

Nikola Tesla s-a născut în anul 1856 în fosta Iugoslavie.

Cunoscut ca „tatăl radioului”, Tesla era clarvăzător şi avea

unele capacităţi paranormale. Cel mai remarcabil aspect mi se

pare viziunea pe care el a avut-o în tinereţe, când i s-a revelat

faptul că avea să construiască un generator de curent alternativ,

care va revoluţiona modul în care umanitatea se va folosi de

electricitate.

Tesla a primit o educaţie renascentistă şi a învăţat să

vorbească multe limbi. S-a făcut cunoscut în Europa ca

inventator şi inginer în electronică. La Paris, geniul său a intrat

sub atenţia unuia din asociaţii lui Edison şi a fost invitat să-l

întâlnească pe faimosul inventator. Deşi Edison l-a angajat, cei

doi nu s-au înţeles cu adevărat niciodată.

Invenţiile lui Edison foloseau curent continuu, care necesita

o centrală electrică la fiecare câţiva kilometri. Tesla a încercat

să-l convingă de faptul că curentul alternativ era mult mai

eficient şi avea costuri de operare mult mai mici. Edison era

însă foarte încăpăţânat şi capacităţile extraordinare ale lui Tesla

probabil îl făceau să se simtă ameninţat în ceea ce priveşte

prestigiul şi cariera lui. Iată un om al cărui geniu era cu mult

peste cel al lui Edison!

Edison nu a susţinut niciodată planurile de a revoluţiona

lumea cu ajutorul curentului alternativ. Cei doi şi-au încheiat

colaborarea atunci când Tesla l-a informat pe Edison că ar

putea îmbunătăţi întreaga lui instalaţie prin construirea de noi

maşini electrice care să le înlocuiască pe celelalte vechi. Edison

i-a oferit 50.000 de dolari să pună în aplicare planul. Tesla a

proiectat douăzeci şi patru de tipuri de maşini şi a mărit fabrica.

Edison a fost foarte impresionat, dar nu l-a plătit niciodată

pentru aceste „servicii”, deşi pe atunci era deja milionar. El a

susţinut apoi că modul în care a procedat nu a reprezentat decât

„simţul umorului american”.

George Westinghouse era şi el un inventator bogat şi

renumit şi a recunoscut imediat geniul lui Nikola Tesla.

Westinghouse a susţinut planul acestuia de a produce curent

alternativ folosindu-se de cascada Niagara şi, de atunci, lumea

n-a mai fost niciodată la fel. Între timp, Edison a încercat să

demonstreze că utilizarea curentului alternativ putea fi mortală

şi a mers până într-acolo încât a electrocutat un câine în public

(cu curent alternativ) pentru a-şi demonstra punctul de vedere.

Edison şi-a finalizat numărul stânjenit şi umilit.

Cariera lui Tesla a înregistrat o ascensiune rapidă şi

experimentele sale au devenit repede foarte renumite. El a

demonstrat la Madison Square Garden că poate dirija o bărcuţă

de la distanţă, prin telecomandă, dar mulţi au considerat

demonstraţia ca fiind o vrăjitorie.

A reuşit chiar să producă un joc de lumini pe pământul gol

la Colorado Springs. Acest experiment a fost în mod deosebit

remarcabil, deoarece Tesla a aşezat direct pe pământ becuri,

care s-au aprins. Aceasta demonstra că suprafaţa Pământului se

comporta precum un conductor de electricitate şi totodată

dovedea că, prin utilizarea unor mijloace adecvate, întreaga

populaţie a pământului se putea bucura de free energy (energie

gratuită). Tesla a creat un turn uriaş la Long Island şi căuta să

construiască un sistem care să furnizeze free energy. În timpul

acţiunii, bancherul J.P. Morgan i-a retras sprijinul financiar

acordat, pentru că el nu dorea, sub nici o formă, free energy

pentru populaţie, ci (ca orice bancher) era interesat să realizeze

un cât mai mare profit de pe urma invenţiilor lui Tesla.

Cariera lui Tesla a intrat în declin, iar reputaţia sa a fost

mânjită. O parte din toate acestea s-au produs datorită afirmaţiilor

sale publice (care aveau loc periodic), că el se afla în

comunicare cu o rasă de extratereştri. Receptoarele sale, aşa

după cum se presupune, recepţionau transmisii de pe Marte.

Nimeni nu a negat vreodată că a fost poate cel mai mare

geniu în electronică al omenirii, dar deoarece el avea şi o

profundă viziune şi înţelegere asupra fenomenelor

supranaturale, era privit cu suspiciune. Astăzi, mulţi din colegii

săi electronişti îl consideră un excentric care, întâmplător, a

fost strălucit în electronică. Este, într-adevăr, o explicaţie foarte

comodă.

Opinia mea, însă, este aceea că Tesla era cu mult înainea

vremurilor în care a trăit.

E

ISTORIA EXPERIMENTULUI

PHILADELPHIA

LEGĂTURA SA CU PROIECTUL

MONTAUK

În anul 1912, un matematician pe nume David Hilbert a

dezvoltat câteva noi sisteme diferite de matematică. Unul

dintre ele este cunoscut sub numele de „Spaţiul Hilbert”.

Spaţiile Hilbert sunt descrise de ecuaţii care sunt asociate unor

realităţi şi spaţii multiple. David Hilbert l-a întâlnit pe dr. John

von Neumann în 1926 şi i-a împărtăşit acestuia cunoştinţele

sale. Von Neumann a preluat de la Hilbert multe dintre

descoperirile sale şi le-a dezvoltat în mod foarte ingenios. După

spusele lui Einstein, von Neumann era cel mai strălucit dintre

toţi matematicienii vremii. El deţinea o capacitate

supraomenească de a transpune conceptele teoretice abstracte

din matematică în situaţii reale, fizice. Von Neumann a

inventat, la rândul său, noi sisteme matematice. Un anume dr.

Levinson a descoperit „Ecuaţiile de Timp ale lui Levinson”. A

publicat trei cărţi, care acum sunt foarte ocultate şi aproape

imposibil de găsit. Un asociat de-al meu a descoperit două

dintre ele la Institutul pentru Studii Avansate de la Princeton.

Toată munca sa urma să folosească drept punct de plecare

pentru proiectul de invizibilitate în care urmau să se transpună

principii teoretice în cazul unui obiect fizic. La începutul anilor

’30, au fost demarate cercetări intensive având drept subiect

invizibilitatea. Dr. John Hutchinson Sr., decanul universităţii

din Chicago, a fost informat despre eforturile în această direcţie

ale dr. Kurtenhauer, un fizician austriac prezent în acea

perioadă la universitate. Mai târziu, ei s-au reunit într-un grup

condus de Nikola Tesla. Împreună, au studiat natura relativităţii

şi a invizibilităţii.

În 1933, a luat fiinţă Institutul de Studii Avansate la

Universitatea Princeton. Aici erau prezenţi Albert Einstein şi

John von Neumann, adică un savant strălucit şi un

matematician genial. La puţin timp după aceea, proiectul de

invizibilitate a fost transferat la Princeton.

În 1936, proiectul a fost extins, iar Tesla a fost numit

directorul grupului. Cu ajutorul lui Tesla, s-a reuşit obţinerea

invizibilităţii înainte de sfârşitul anului. Cercetările au

continuat până în anul 1940, când a fost întreprins un test

complet la Brooklyn Navy Yard (Portul Marinei Militare

Brooklyn). A fost un test mic, fără vreo persoană la bordul

vehiculului. Nava primea energie de la generatoarele aflate pe

alte nave conectate prin cabluri.

Cam în acea perioadă, în grupul de studiu şi cercetare a fost

implicat un alt om de ştiinţă, T. Townsend Brown, care era

renumit pentru capacitatea sa practică de a aplica fizica

teoretică. Brown avea cunoştinţe vaste despre gravitaţie şi

despre minele magnetice. El a creat un sistem foarte eficace de

apărare în cazul minelor, folosind o tehnică numită

„degaussing”, care declanşa minele de la o distanţă ce nu punea

în pericol siguranţa nimănui.

În anii ’30 a avut loc o migrare masivă de personalităţi

ştiinţifice în America. Mulţi savanţi evrei şi nazişti au fost

aduşi pe furiş în ţară. Mare parte din afluenţă a fost atribuită lui

A. Duncan Cameron Sr. Deşi cunoaştem faptul că avea

conexiuni vaste cu înalte oficialităţi, relaţiile sale cu cercurile

de spionaj rămâne încă un mister.

Prin 1941, Tesla avea la dispoziţie, din partea guvernului

SUA, fonduri nelimitate pentru cercetări şi experimente. El a

solicitat o navă de război, pe puntea căreia a plasat mai multe

bobine speciale. Faimoasele bobine Tesla se aflau, de

asemenea, pe navă. Totuşi, el era îngrijorat deoarece ştia că, o

dată cu dezvoltarea proiectului, vor apărea probleme în ceea ce

priveşte echipajul viu. Probabil ştia aceasta datorită capacităţii

sale extraordinare de a vizualiza în întregime invenţiile sale în

minte. În orice caz, Tesla ştia că starea mintală şi corpurile

fizice ale membrilor echipajului urmau să fie sever afectate.

Avea nevoie de mai mult timp pentru perfecţionarea

experimentului.

Von Neumann nu îi împărtăşea însă concepţiile despre timp

şi cei doi nu s-au prea înţeles la acest capitol. Von Neumann era

un om de ştiinţă strălucit, dar el nu îmbrăţişase metafizica sub

nici o formă. În cazul lui Tesla, el era foarte profund în această

direcţie, realizând de altfel o întreagă serie de invenţii care

aveau la bază capacitatea sa unică de clarviziune.

O parte din motivele pentru care viziunile sale erau atât de

controversate în lumea ştiinţifică, era că în timpul

experimentelor sale din Colorado Springs, în jurul anilor 1900,

a relatat că a fost contactat de inteligenţe de pe o altă planetă

prin mesaje trimise sub forma unor semnale specifice în

momentul când planeta Marte era la o distanţă relativ apropiată

de Pământ. Aceasta s-a mai produs în anul 1926, când deja

construise turnuri radio pe Waldorf Astoria şi pe clădirea

laboratorului său din New York. A susţinut că primise

informaţii că, în cazul în care experimentul nu era modificat,

urma să se înregistreze pierderi de vieţi omeneşti. De aceea,

Tesla avea nevoie de timp pentru a proiecta noi echipamente.

Cererea de a avea mai mult timp la dispoziţie nu a fost însă

luată în seamă. Guvernul SUA trebuia să câştige războiul şi,

prin urmare, lui Tesla nu i se putea acorda timp suplimentar. El

a continuat totuşi să lucreze la proiect, dar a sabotat în secret

operaţiunea ce a avut loc în martie 1942. După acest

eveniment, a fost concediat sau a demisionat (în ceea ce

priveşte acest subiect, relatările sunt contradictorii). Se

presupune că a murit în 1943, dar există dovezi care sugerează

că ar fi plecat în Anglia. La înmormântare, în locul său a fost

pus un corp abandonat. A fost incinerat a doua zi după ce

fusese găsit cadavrul, ceea ce nu era conform tradiţiei familiei

sale de credinţă ortodoxă. Dacă a murit atunci sau nu, rămâne

încă o enigmă. De asemenea, faptul că au fost luate documente

secrete din seiful său (de către persoane necunoscute) este ceva

care deja a fost dovedit.

Von Neumann a fost numit noul director de proiect. A

realizat un studiu şi a concluzionat că pentru buna funcţionare a

experimentului erau necesare două generatoare uriaşe. Chila

pentru USS Eldridge a fost turnată în iulie 1942. Testele au fost

realizate la docul uscat. Apoi, spre sfârşitul anului 1942, von

Neumann şi-a dat şi el seama, în sfârşit, că experimentul ar

putea fi fatal pentru oameni, aşa cum de altfel Tesla sugerase

încă de la început. Cu toate acestea, von Neumann încă se mai

supăra la auzul numelui marelui inventator de geniu. A hotărât

că un al treilea generator va rezolva dilema. Avea suficient timp

pentru a construi unul, dar nu şi pentru a-l sincroniza cu

celelalte două generatoare. Cel de-al treilea generator nu a

funcţionat niciodată, deoarece cutia de viteze nu era

compatibilă. Experimentul a ieşit de sub control, iar un

tehnician al marinei a făcut un atac cerebral, de pe urma căruia

a zăcut în comă timp de patru luni, părăsind astfel proiectul.

Prin urmare, au renunţat la al treilea generator. Von Neumann

nu era mulţumit, însă superiorii lui nu aveau de gând să mai

aştepte prea mult.

Pe 20 iulie 1943, ei au hotărât că sosise momentul pentru

teste. Duncan Cameron şi fratele său, Edward, se aflau în

camera de control pentru a a iniţia proiectul. Nava nu mai era

ancorată şi imediat au sosit ordinele pentru a se da startul

operaţiunii. Pentru următoarele 15 minute, nava a fost complet

invizibilă. Echipajul se confrunta însă cu mari probleme. Se

simţeau cu toţii foarte rău şi manifestau fenomene de

dezorientare psihologică sau tulburări mintale. Cercetătorii

aveau nevoie de mai mult timp, însă s-a hotărât un ultim

termen pentru 12 august 1943. Ordinele proveneau de la şeful

operaţiunilor navale, care menţiona că el nu era interesat decât

de câştigarea războiului.

Încercând să evite pierderile omeneşti din rândurile celor

implicaţi, von Neumann a urmărit să modifice echipamentul

pentru a se obţine doar invizibilitate la radar, şi nu invizibilitate

efectivă.

Cu şase zile înainte de testul final, deasupra navei au apărut

trei OZN-uri. Testul final a fost declanşat pe 12 august 1943.

Două dintre OZN-uri au părăsit locul, iar cel de-al treilea a fost

absorbit în hiperspaţiu şi a ajuns în subsolul bazei militare de la

Montauk.

Relatările lui Duncan indicau faptul că el şi fratele său ştiau

că lucrurile urmau să capete o turnură tragică la experimentul

din 12 august. Totuşi, vreme de 3-6 minute de la declanşarea

operaţiunii, situaţia încă se prezenta satisfăcător. Se părea chiar

că procesul se va desfăşura fără efecte devastatoare.

Observatorii încă puteau vedea conturul navei invizibile în apă.

Brusc, însă, s-a produs o străfulgerare albastră şi nava a

dispărut cu totul. Antena radio şi transmiţătorul fuseseră

distruse, iar o parte din marinari erau „contopiţi” cu pereţii

vasului, căci moleculele lor se amestecaseră cu cele ale navei.

Duncan şi Edward nu suferiseră aceleaşi traume ca şi

colegii lor. Ei au fost cumva protejaţi, deoarece s-au aflat în

camera generatorului care era înconjurată de pereţi de oţel.

Oţelul a acţionat ca un scut în faţa energiei RE Văzând cum

totul în jurul lor se distrugea, ei au încercat să închidă

generatoarele şi transreceptoarele (aparat combinat de emisie şi

recepţie), dar, din păcate, nu au reuşit.

În acelaşi „timp”, un alt experiment avea loc patruzeci de

ani mai târziu. Cercetările au revelat faptul că Pământul, ca şi

oamenii, are propriul său bioritm. Acest bioritm are un punct de

vârf la fiecare 20 de ani, întotdeauna pe 12 august. Aceasta

coincidea cu anul 1983 şi oferea o funcţie suplimentară pentru

realizarea conexiunilor prin câmpul Pământului pentru ca

Eldridge să fie atrasă în hiperspaţiu.

Fraţii Cameron nu reuşiseră să închidă echipamentul,

deoarece Eldridge se afla într-o conexiune temporală cu

generatorul de la Montauk. Şi-au dat seama că nu sunt în

siguranţă pe navă aşa că au concluzionat că cea mai bună

soluţie ar fi să sară peste bord, în speranţa de a scăpa de câmpul

electromagnetic al navei.

Au sărit şi s-au trezit absorbiţi de un tunel temporal,

ajungând la un moment dat pe docul uscat, la Montauk, în anul

1983. Au fost găsiţi rapid şi conduşi în subsolul bazei militare

de la Montauk. Von Neumann i-a întâlnit pe Duncan şi Edward

şi le-a spus că ştia că vor veni acolo. Acum, el era deja bătrân.

A spus că a avut loc o blocare în hiperspaţiu şi că aştepta din

1943 acest moment al revederii. Le-a spus călătorilor în timp

că tehnicienii de la Montauk nu reuşeau să oprească

echipamentele. Lui Duncan şi Edward li s-a cerut să se întoarcă

înapoi în 1943 şi să închidă generatoarele de pe nava Eldridge.

Von Neumann le-a mai precizat că, istoric vorbind, el ştia deja

că cei doi vor reuşi să oprească generatoarele. Dar încă nu o

făcuseră! Le-a spus să distrugă tot echipamentul, dacă era

necesar.

Înainte de a se întoarce în 1943, Duncan şi Edward au

îndeplinit unele misiuni pentru grupul Montauk. Au făcut

câteva călătorii înapoi în 1943. În una dintre aceste călătorii,

Duncan a trecut prin portalul temporal şi a intrat apoi într-un

tunel secundar, fiind blocat acolo. Tunelele secundare

reprezentau un mister şi aceasta este situaţia şi în prezent. Deşi

oamenii de ştiinţă de la Montauk considerau tunelele secundare

practic inexistente, Duncan nu fusese avertizat să nu intre întrun

astfel de tunel în cazul în care el totuşi apărea. Curând după

aceea şi Edward (fratele lui Duncan) a ajuns în acelaşi tunel.

La un moment dat, ei s-a întâlnit cu un grup de extratereştri.

Se pare că tunelul secundar era, de fapt, o realitate artificială

creată de extratereştri. Înainte de a da drumul captivilor, ei

doreau să obţină un anumit echipament tehnic. Acest

echipament era un instrument foarte important, căci el asigura

încărcarea sistemului de propulsie fabricat din cristal, care se

afla la bordul OZN-ului din spaţiile subterane de la Montauk.

Pe extratereştri nu îi deranja faptul că renunţau la o navă, însă

erau foarte hotărâţi să păstreze misterul asupra sursei de

alimentare.

Duncan şi Edward s-au întors la Montauk, de unde au

recuperat echipamentul pentru extratereştri. În cele din urmă,

erau pregătiţi să se întoarcă pe Eldridge şi să ducă la

îndeplinire ordinele lui von Neumann. Ajunşi la bordul navei,

ei au distrus generatoarele, transmiţătoarele şi au tăiat orice

cablu pe care-l vedeau pe punte. Nava s-a întors, în cele din

urmă, în portul din Philadelphia. Înainte de închiderea

vortexului temporal, Duncan s-a întors la Montauk în 1983.

Fratele său, Edward, a rămas în 1943. Duncan nu era sigur de

ce se întorsese. S-a sugerat că primise ordine în această direcţie

sau că, pur şi simplu, fusese programat pentru aşa ceva.

Această aventură s-a dovedit a fi un dezastru pentru

Duncan. Punctele sale de reper temporal s-au dizolvat în

totalitate şi el a pierdut legătura cu traseul său temporal. Când

referinţele temporale sunt pierdute, poate avea loc una din

următoarele trei situaţii: procesul de îmbătrânire se încetineşte,

rămâne la fel sau se intensifică. În cazul lui Duncan, el s-a

intensificat. Astfel Duncan a început să îmbătrânească rapid.

După o scurtă perioadă de timp era aproape pe moarte din

cauza bătrâneţii.

Nu suntem siguri cum s-a produs aceasta, dar credem că

von Neumann l-a transferat într-un alt timp. Au fost chemaţi

oameni de ştiinţă să-l ajute. Nu numai că Duncan era foarte

important pentru buna desfăşurare a proiectului, dar era

totodată implicat total în întregul proces de cercetare

temporală. Moartea sa ar fi creat paradoxuri temporale foarte

stranii şi de aceea ea trebuia evitată.

Din păcate, corpul lui Duncan îmbătrânea foarte rapid şi nu

se putea face nimic care să oprească acest proces. Exista însă o

posibilitate. Cercetările deja demonstraseră că fiecare fiinţă

umană are propria sa identitate electromagnetică unică, ce era

denumită „semnătura electromagnetică” sau doar „semnătura”.

Dacă această „semnătură” putea fi conservată în momentul în

care corpul lui Duncan îşi înceta funcţiile, putea fi teoretic

transferată într-un alt corp. Au cerut ajutorul unuia dintre cei

mai loiali şi eficienţi agenţi: A. Duncan Cameron Sr., chiar tatăl

lui Duncan şi Edward. Duncan Sr. era un personaj misterios.

Fusese căsătorit de cinci ori de-a lungul vieţii sale. Avea multe

legături amoroase care se pare că nu prea mergeau. Şi-a

petrecut timpul construind bărci cu pânze şi călătorind în

Europa. Unii susţin că el ar fi adus pe furiş în ţară oameni de

ştiinţă nazişti prin intermediul activităţilor sale ocultate.

Există o singură dovadă tangibilă care-l leagă de cercurile

de spionaj. Cameron Sr. apare într-o fotografie de la o absolvire

specială a personalului de la Coast Guard Academy (Academia

Gardei de Coastă). În orice caz, el nu făcea parte oficial din

Garda de Coastă.

Prin intermediul tehnologiei pentru realizarea călătoriilor

temporale, grupul Montauk l-a contactat pe Duncan Sr. În

1947. I-au adus la cunoştinţă situaţia şi i-au spus că este

necesar să mai aibă un fiu. El avea pe atunci o altă soţie decât

cea care fusese mama lui Duncan. Duncan Sr. a acceptat să

coopereze şi curând i s-a născut un copil, dar a fost o fată. În

cele din urmă, în 1951 soţia sa a născut un băiat. „Duncan” a

fost numele pe care l-au ales copilului, şi el este acelaşi Duncan

pe care îl cunosc astăzi.

Tehnologia Montauk era evident excepţională, dar nu

suficient de sofisticată pentru a-l aduce pe Duncan din 1983

direct înapoi în 1951. Puteau fi alţi factori implicaţi, dar se pare

că trebuia ca savanţii să se bazeze pe utilizarea bioritmului de

20 de ani al Pământului. În vreme ce corpul original al lui

Duncan era pe moarte, a fost transferat în 1963 şi „instalat” în

noul corp oferit de Duncan Sr. şi soţia sa.

Duncan Jr. nu are amintiri de dinainte de 1963. Este, de

asemenea, evident că sufletul care ocupase corpul său între

1951 şi 1963 fusese expulzat de acolo.

Am auzit deseori relatări despre un proiect secret desfăşurat

de ITT la Brentwood, Long Island în 1963. Este foarte posibil

ca transferul lui Duncan într-un nou corp să fi fost punctul

principal sau o parte foarte importantă din acest proiect.

Oricare ar fi fost circumstanţele, acest proiect în mod cert

urmărea să utilizeze cumva bioritmul Pământului care are un

ciclu de 20 de ani.

Edward Cameron se întorsese în 1943. Pe de altă parte,

Duncan era în 1963.

După experimentul din august 1943, şefii Marinei nu ştiau

ce să facă. Au urmat patru zile de şedinţe fără vreo concluzie

finală. În cele din urmă au hotărât să mai facă un singur test.

Spre sfârşitul lunii octombrie 1943, nava Eldridge a fost

angrenată în ultimul experiment de invizibilitate. De data

aceasta, însă, la bord nu avea să se mai afle nimeni. Echipajul

se îmbarcase pe o navă din apropiere şi controla echipamentul

de la distanţă. Nava a devenit invizibilă vreme de 15 sau 20 de

minute. Când au examinat nava, au constatat că lipsea o parte

din echipament. Dispăruseră, practic, două transmiţătoare şi un

generator. Din camera de control nu mai rămăsese decât o

grămadă de fiare în flăcări, dar generatorul de puncte de reper

în raport cu momentul zero era intact şi a fost pus într-un loc de

depozitare secret.

Marina „s-a spălat pe mâini” de întreaga operaţiune şi a

lansat oficial nava USS Eldridge cu jurnalul său de bord.

Nava a fost, în cele din urmă, vândută marinei greceşti care

mai târziu a descoperit jurnalele de bord şi a constatat că în ele

nu figura nimic de dinainte de ianuarie 1944.

Conform cu relatarea lui Al Bielek, Edward Cameron şi-a

continuat cariera sa în marină. Avea autorizaţie pentru un înalt

nivel de securitate şi lucra în multe zone de o importanţă

deosebită precum atelierele în care se studiau vehiculele şi

dispozitivele pe bază de free energy. Era sincer şi se plângea că

se foloseau multe metode nepotrivite şi chiar inumane. Dintrun

motiv anume, i s-a „spălat creierul” pentru a uita

Experimentul Philadelphia şi tot ce era legat de tehnologia

secretă. Al a afirmat că au fost folosite tehnologii de regresie a

vârstei pentru a-l pune pe Edward Cameron într-un nou corp în

familia Bielek. Familia Bielek a fost aleasă pentru că avea un

singur copil care murise în preajma primei sale zile de naştere.

Edward a fost înlocuit şi, în consecinţă, părinţilor li „s-a spălat

creierul”. De atunci Edward a fost cunoscut ca Al Bielek.

Tehnologiile de regresie a vârstei datează din timpul lui

Tesla. Pe când lucra la Experimentul Philadelphia, el a creat un

dispozitiv pentru a-i ajuta pe marinari în cazul în care şi-ar fi

pierdut coordonarea temporală. Scopul acestui dispozitiv era

să-l readucă pe individ în starea sa normală de coordonare

temporală.

Edward Cameron este acum Al Bielek. Al a crescut sub

noua lui identitate, devenind inginer. În cele din urmă, a ajuns

să lucreze la baza Montauk. Undeva, pe la jumătatea anului

1980, el şi-a reamintit de identitatea sa anterioară. Până şi în

prezent el continuă cu stăruinţă să cerceteze Experimentul

Philadelphia şi plănuieşte să mai scrie o carte. Intenţionează să

demonstreze şi celui mai sceptic dintre cititori că Experimentul

Philadelphia a avut loc cu adevărat.

F

NIVELURILE CUANTICE DE EXISTENŢĂ

CONFORM CU OPINIILE LUI PRESTON

NICHOLS

Când folosesc expresia „nivelurile cuantice ale existenţei”,

„cuantice” se referă la mai multe niveluri potenţiale. Cuvântul

„cuantic” provincie din rădăcina latină „quantis”, care

înseamnă cantitate.

A înţelege existenţa realităţilor multiple înseamnă, de fapt,

a înţelege timpul. Fizica convenţională nu neagă posibilitatea

existenţelor paralele, dar este în principal orientată spre

studiului teoriilor despre materie şi antimaterie. Deoarece

există suficiente dovezi pentru a inspira o cercetare ştiinţifică

în domeniu, în prezent există în lume în jur de 60 de teorii, din

care 10 doar în SUA, care tratează nivelurile cuantice ale

realităţii.

Voi expune în continuare propria mea teorie bazată pe

experimentele mele, unele dintre ele prezentate în această carte.

Întocmai ca orice teorie ştiinţifică completă, această teorie este

prezentată pentru că s-a dovedit aplicabilă în laborator. De

asemenea, ea va ajuta cititorul să obţină o mai bună înţelegere a

modului în care funcţionează timpul.

Ce este, de fapt, o realitate paralelă? Este o lume sau un

univers în care se găseşte cam tot ce avem noi aici. Dacă ne

comutăm pe acea realitate, vom vedea un alt corp care ne va

reprezenta pe noi într-o altă existenţă. Universul paralel nu se

va comporta în mod necesar precum cel pe care noi îl

cunoaştem, ci va deţine caracteristici şi proprietăţi unice.

Eu înţeleg că noi existăm într-un număr de realităţi paralele.

Suntem în principal conştienţi de „realitatea noastră”, pentru că

suntem focalizaţi asupra ei. Universurile paralele pot ajunge în

conştiinţa noastră prin intermediul viselor, ESP (percepţii

extrasenzoriale), prin intermediul meditaţiei sau al stărilor

mentale artificial induse.

Este important să avem în vedere o imagine globală despre

modul cum ar arăta aceste realităţi diferite într-o formă

schematică. Einstein a teoretizat că, în cazul în care o persoană

călătoreşte în linie dreaptă dintr-un punct dat în spaţiu, va

ajunge în cele din urmă exact în acelaşi punct de unde a plecat

iniţial. Aceasta ar putea fi considerată o buclă completă. Nu

vom trece acum la prezentarea ecuaţiilor privind această teorie,

căci cititorul le va putea intui prin înţelegerea a ceea ce

Einstein a numit un „tor temporal”. În acest scop, putem face o

analogie în care torul este o „gogoaşă” bidimensională.

Einstein a comparat întregul univers cu un tor temporal. El a

postulat că o persoană, plecând din orice punct dat în exteriorul

„gogoaşei”, va ajunge exact în capătul opus al ei. Ambele

puncte vor fi în mod esenţial aceleaşi, cu precizarea că unul va

fi numit „pozitiv”, iar celălalt „negativ”. Pentru că ambele

puncte se găsesc în fluxul infinit al timpului, un punct ar putea

fi numit „infinit pozitiv”, iar celălalt „infinit negativ”.

Cu scopul de a-mi prezenta teoria, am extrapolat ideea lui

Einstein şi am convertit torul său temporal la o sferă

tridimensională. Cititorul îşi poate imagina cu uşurinţă o sferă

mai mică aflată într-o sferă mai mare. Pentru a fi şi mai clar.

vom numi sfera din interior, Sfera A, care poate fi comparată

cu o minge de softball. Sfera mai mare o vom numi Sfera B,

care poate fi comparată cu o minge de baschet. Experienţele

noastre din realităţile diferite au toate loc în interiorul Sferei A.

Dacă porniţi dintr-un punct de pe Sfera A şi vă deplasaţi în linie

dreaptă, veţi ajunge în final exact în locul de unde aţi pornit. În

interiorul Sferei A totul este dinamic şi în mişcare. Este timpul,

aşa cum îl percepem noi. Spaţiul dintre Sfera A şi Sfera B nu

este deloc dinamic. De fapt, este considerat a fi în repaus.

Putem numi această suprafaţă o mare de particule temporale.

Acestea nu sunt particule în sensul obişnuit al cuvântului. De

fapt, încercarea de a le descrie în acest univers tridimensional

este ceva mai dificilă. Putem doar presupune existenţa acestor

particule stabile pentru că le putem simţi (măcar în formă

ideatică). Aceste particule care se află între Sfera A şi Sfera B

sunt aceleaşi particule din timpul dinamic, cu diferenţa că sunt

statice sau în repaus.

Noi nu suntem conştienţi de timpul static, pentru că

realitatea noastră „normală” este construită pe funcţii dinamice

sau pe aşa-zisul timp dinamic.

O anumită realitate temporală este creată atunci când

Dumnezeu sau altcineva creează o presiune asupra peretelui

Sferei A. Această presiune va cauza mişcarea şi deplasarea

particulelor dinamice în interiorul Sferei A până se va realiza o

buclă, astfel încheindu-se ciclul Alpha şi Omega (începutul şi

sfârşitul).

Realitatea noastră poate fi considerată o gigantică buclă. E

posibil să fi început printr-un big bang sau cu începutul

universului şi se va încheia în cele din urmă tot acolo, dar, de

fapt, va continua la nesfârşit. Când cineva sau ceva intervine în

acea buclă în care noi ne aflăm şi creează o nouă deformare

temporală, modificând realitatea, va crea o nouă buclă care

este, de fapt, o realitate alternativă.

Bucla originală nu poate fi ştearsă sau negată. Ea va continua

să existe. Noua buclă va putea fi modificată în orice mod

alege cel ce operează modificările respective. Ar putea fi o

deschidere în anul 1963 care merge până în 1983. Tot ce se

petrece în această perioadă va reprezenta o buclă alternativă.

Nu va fi o buclă întreagă de sine stătătoare, ci va fi adăugată

buclei originale a realităţii noastre normale. Astfel, vor fi

adăugate bucle parţiale liniei noastre de timp originale şi putem

numi această conglomerare un complex de bucle. Fiecare buclă

ar putea fi, de asemenea, considerată un complex de bucle (un

complex se referă la ceva care are mai multe ramificaţii).

Indiferent câte realităţi alternative vor fi create din bucla

originală, sferei i se vor adăuga realităţi suplimentare, „înfoindo”.

Pe lângă realităţile alternative create prin schimbarea unei

anumite linii temporale, mai pot exista realităţi paralele create

la începutul timpului care îşi au, de asemenea, propriile lor

bucle „originale”. Poate exista, astfel, un infinit număr de bucle

şi de complexe de bucle.

Unii oameni se pot întreba cum e cu Sfera B din exemplul

de mai sus. În principiu ea există pentru a face teoria

funcţională. În această etapă nu mai pot adăuga alte semnificaţii

Sferei B, care serveşte drept perete ce conţine particule

temporale deformatoare. Este posibil să fie un fragment dintr-o

altă structură complexă din metafizică.

Acum, că aveţi o idee despre cum se potrivesc aceste bucle

şi complexe de bucle în imaginea globală a universului, mai

există o întrebare cheie care trebuie formulată.

Este posibil să devenim conştienţi de celelalte bucle şi

complexuri de bucle? Da, este posibil. Aceasta este ceea ce s-a

petrecut în cazul meu când mă aflam pe acoperişul casei şi

instalam antena Delta T (elemente care au fost discutate în

capitolul 6). Această antenă are un efect subtil interdimensional

chiar asupra naturii timpului. Acel moment mi-a permis să-mi

redobândesc conştiinţa unei linii temporale alternative pe care

o uitasem împotriva voinţei mele.

Prin urmare, călătoria de la o buclă la alta este perfect

posibilă. De fapt, se pare că, în primul rând, acesta a fost

motivul pentru care au avut loc Experimetul Philadelphia şi

„Proiectul Montauk”. Această teorie arată că prin experimentele

realizate nu a fost creată doar o buclă alternativă

temporală, ci şi că această buclă a permis OZN-urilor să ajungă

pe planeta noastră. OZN-urile ne-au fost în preajmă

dintotdeauna, dar se cunoaşte faptul că numărul relatărilor şi al

observaţiilor a crescut brusc în anii ’40.

Dacă nu acceptaţi ca fiind adevărat nimic din cele ce au fost

prezentate în această carte, este foarte evident atunci că aceasta

reprezintă tipul de avantaj pe care rasele de extratereştri îl au

asupra noastră.

Următorul punct de vedere pe care doresc să-l prezint este

acela că realităţile paralele sunt fundamentate pe principiile

comune din electromagnetică. De exemplu, se cunoaşte că

curentul alternativ este creat prin alternarea diferenţelor de

potenţial. Aceasta este cel mai bine demonstrat cu ajutorul unei

bobine, unde curentul şi potenţialităţile sunt prezentate în

următoarea diagramă. Relaţia dintre voltaj şi curent este cea

care face curentul alternativ să funcţioneze. Mai departe, relaţia

dintre curent şi voltaj este imposibil de explicat.

De asemenea, trasăm o diagramă analogică în care

realitatea noastră este reprezentată prin unda „A” din diagrama

anterioară, în vreme ce „B” este o realitate paralelă. La fel cum

între voltaj şi curent există o interacţiune, în mod asemănător

există una şi între cele două realităţi.

Extrapolând aceste principii, se poate înţelege că realităţile

paralele sunt cu 90 de grade defazate de „realitatea noastră

normală”. Cu alte cuvinte, dacă există o realitate paralelă,

atunci trebuie să înţelegem că ea este o energie potenţială,

adică nu este încă activă. Ea ar fi, de asemenea, cu 90 de grade

dezechilibrată din punctul nostru normal de vedere. Faptul că

este o energie potenţială înseamnă că are capacitatea de a

„curge” spre realitatea noastră şi viceversa.

(Despre A şi B se spune că sunt la 90 de grade defazate. De la un punct de

vârf la altul un „ciclu” de curent/voltaj este de 360 de grade. 90 de grade

defazate înseamnă că, atunci când voltajul alternativ A se află în momentul

său de maximă intensitate, curentul alternativ B este în punctul său de

intensitate 0.)

Aceasta explică faptul că între principiile electromagnetice

şi celelalte universuri nu există doar o relaţie, ci se sugerează

chiar că, utilizând principiile electromagnetice, o persoană

poate pătrunde teoretic şi practic pe tărâmul altor realităţi, ceea

ce include buclele temporale alternative despre care deja am

vorbit.

Avem speranţa că cele explicate mai sus vor oferi cititorului

o înţelegere generală a modului în care principiile electromagnetice

au fost folosite pentru manipularea timpului la Montauk.

G

GLOSAR

amplitron - amplificator UHF (frecvenţă ultraînaltă) de putere

mare. La Montauk, acesta a servit drept amplificator final al

transmiţătorului înainte ca o aplicaţie să fie emisă prin antenă.

Constă dintr-un tub electronic mare, cântăreşte 135 kg şi

măsoară 90 cm în cea mai mare dimensiune a sa.

bioritm - termen ezoteric care se referă la orice funcţii ciclice

de viaţă din organism. Bioritmul este probabil cel mai bine

înţeles în termenii orientali „Ki” sau „Chi”, care reprezintă

forţa subtilă a vieţii ce impregnează întregul corp. Acupunctura

operează cu bioritmurile pentru a vindeca o boală. Dacă planeta

este considerată precum un organism viu, atunci bioritmurile

vor include toate funcţiile subtile care fac viaţa posibilă

reglând-o în mod adecvat. Anotimpurile, rotaţia pământului şi

mişcarea galaxiilor, toate pot fi luate aici în considerare. Locuri

speciale, precum cel de la Stonehenge (Marea Britanie), sunt

considerate a fi construite în armonie cu bioritmurile planetei.

bobine Helmholtz - în mod obişnuit, bobinele Helmholtz se

referă la două bobine identice care sunt separate de o distanţă

de mărimea razei bobinelor. Când bobinele sunt conectate la

curent, ele vor produce un câmp magnetic omogen ce se va

întinde pe o suprafaţă mai mare decât ar fi generat una singură.

catod - într-un tub electronic cu vid, electrodul care emite

semnalul material este numit catod. Într-o celulă de electrolit,

curentul curge dinspre electrodul negativ. În esenţă, este o sursă

de curent.

ciclu - o unitate de activitate în interiorul unei unde care se

repetă în mod continuu. Un ciclu va oscila, înainte să se repete.

Dacă vizualizaţi valuri de ocean care sunt toate uniforme, seria

de valuri vor fi numite „ciclu”.

componentă non-hertziană - acest termen nu există în ştiinţa

convenţională. Se referă la componenta electrică a undelor

electromagnetice. Teoretic, componenta non-hertziană este o

funcţie a undei. În locul oscilaţiei transversale, va oscila pe

direcţia propagării sau va oscila longitudinal (cum ar fi undele

sonore). Ar putea fi considerată precum o undă

electromagnetică „acustică”.

Delta T - prescurtare de la „Delta Timp”. Delta este folosită în

ştiinţă pentru a indica schimbarea, prin urmare „Delta T” indică

o schimbare în timp.

antena Delta T - o antenă octaedră, proiectată să curbeze

timpul. Arată precum două piramide cu aceeaşi bază. Prin

definiţie, poate facilita comutarea (acordarea) de la un interval

temporal la altul. Două bobine sunt plasate în jurul muchiilor

piramidei, la 90 de grade una de cealaltă. Comutarea de la un

interval temporal la altul s-a realizat printr-o serie de impulsuri

şi alimentarea cu energie electrică, aşa cum s-a discutat în

capitolul 12. Chiar şi în momentele când antena nu este

alimentată cu energie electrică, ea are un efect subtil

interdimensional asupra naturii timpului.

DOR - provine de la „Dead ORgone” (vedeţi definiţia pentru

„orgon”). Aceasta se referă la energia vieţii care a stagnat sau a

devenit negativă. DOR poate fi considerat antiteza energiei

vieţii.

fază - intervalul de timp între momentul când se produce un

fenomen şi momentul când are loc al doilea fenomen.

frecvenţă - numărul de unde sau cicluri pe secundă.

Hertz - (abreviat Hz) este un ciclu sau o undă simplă. O undă

constă din numeroase cicluri care reprezintă, de fapt, repetarea

unui singur ciclu. Într-o formulare mai tehnică, un hertz este

fluctuaţia completă a unei unde de la plus (cel mai înalt punct)

la minus (cel mai de jos punct). De pildă, cinci hertz înseamnă

cinci cicluri pe secundă.

MHz - MegaHertz, este echivalent cu 1.000.000 hertz.

modulaţie de impulsuri - acestea sunt trimise sub forma unei

serii de impulsuri scurte care sunt separate de perioade relativ

îndelungate de timp, în care nu este transmis nici un semnal.

orgon - se referă la energia vieţii sau energia sexuală aşa cum a

fost observată de dr. Wilhelm Reich. Este energia pozitivă, care

ne face să „vibrăm”.

oscilator - un dispozitiv care echilibrează şi menţine oscilaţiile.

În electronică, o oscilaţie se referă la o variaţie regulată între

valori maxime şi minime, precum curentul şi voltajul.

Proiectul Phoenix - proiect secret care a început spre sfârşitul

anilor ’40. A cercetat utilizarea energiei orgonice, în special cu

privire la controlul meteorologic. În cele din urmă a inclus

„Proiectul Rainbow” şi însuşi „Proiectul Montauk”. „Phoenix”

era un nume de cod oficial.

psiho-activ - se referă la orice activitate sau funcţie care are

efecte asupra minţii sau a psihicului. În această carte, psihoactiv

se referă, în primul rând, la funcţiile electromagnetice sau

la echipamentul electromagnetic care influenţează gândirea şi

comportamentul uman.

psihotronie - ştiinţa şi disciplina modului în care

„funcţionează” viaţa. Include studiul modului în care

tehnologia interacţionează cu mintea, sufletul şi corpul uman.

Ştiinţa, matematica, filozofia, metafizica şi studiile ezoterice

sunt toate unite în studiul psihotroniei. Mai include, de

asemenea, elemente despre alte realităţi paralele şi modul în

care noi interferăm cu alte dimensiuni ale existenţei.

recipient electromagnetic - se referă la „efectul de recipient”

care este creat atunci când un anumit spaţiu este înconjurat de

un câmp electromagnetic. Spaţiul respectiv se află în interiorul

„recipientului”. Pereţii vor fi câmpul electromagnetic. Când în

acest spaţiu se află oameni sau obiecte, ei se găsesc în

interiorul „efectului de recipient”.

RF – Frecvenţă Radio. Frecvenţele de peste 20.000 hertz sunt

numite frecvenţe radio pentru că sunt folosite în transmisiile

radio.

referinţe temporale - aceasta se referă la factori electromagnetici

prin care suntem conectaţi la universul fizic şi la

fluxul timpului. Conştiinţa timpului poate fi asemănată cu o

profundă stare de hipnoză care generează la o fiinţă starea de

rezonanţă cu diferite frecvenţe şi impulsuri din universul fizic.

relativist - funcţiile relativiste se referă la activităţi care sunt în

afara sferei noastre normale de referinţă. De asemenea, ele

privesc modul în care activităţile din alte sfere de referinţă sunt

în relaţie cu ale noastre. Relativitatea îmbrăţişează conceptul că

totul este nelimitat, incluzând alte dimensiuni, precum şi

întregul univers.

spaţiu-timp - când studiaţi fizica la un nivel avansat, devine

clar că spaţiul şi timpul sunt în mod inexplicabil relaţionate

unul cu celălalt. Se consideră improprii referirile doar asupra

timpului sau spaţiului (pentru că timpul şi spaţiul nu există prin

ele însele). Este ca şi cum am spune că gura noastră a mâncat

cina.

transceptor - instrument care serveşte atât pentru emisia, cât şi

pentru recepţia anumitor semnale.

transmiţător - dispozitiv care trimite semnale sau mesaje

electronice.

undă - „stare de mişcare” ce se ridică şi cade în mod periodic.

Poate fi transmisă dintr-un punct anume către altul fără să aibă

loc vreun transport de materie. O undă constă din multe cicluri

şi poate transporta semnale, imagini sau sunete.

undă electromagnetică - în jurul unei sarcini electrice care

oscilează, este generat un câmp. Câmpul este atât de natură

electrică, cât şi de natură magnetică şi oscilează, ceea ce duce

la propagarea unei unde prin spaţiu. Această undă este numită

undă electromagnetică.

undă radio - undă electromagnetică ce transportă informaţii

coerente (imagini, sunete etc.)


September 5th, 2009
Topic: Articole, UTS Tags: None

≡ Leave a Reply